Ceva foarte interesant s-a petrecut când întrebarea le-a fost pusă direct. Au răspuns cu năduf sau cu umor. Dar întrebarea nu a fost o surpriză pentru nimeni.

Tema eseului era „Învăţ sau nu învăţ să mint în şcoală?”

Iată un pasaj pe care l-am reţinut special pentru voi: „În orice caz, răspunsul este teoretic nu, practic, da. Nici un profesor n-o să-ţi zică „Da, mă, la şcoală, printre altele, te învăţăm şi să minţi”. Dar, dimpotrivă, poate fără să vrem, învăţăm şi la şcoală să minţim. Nu numai la şcoală, dar şi la şcoală.(…).

Altcineva a scris că “al doilea mod de interpretare a întrebării din titlu este altul, mai exact ăsta: Învăţ şi io odată să mint cum trebuie la şcoală? Adică să nu mai invoc motivul câinelui mâncător de caiete, când nu-mi fac tema sau motivul morţii vreunei rude, când nu vin la şcoală. Cu alte cuvinte, să învăţ să mint cu stil. Să mint frumos. Credibil.” Uite şi unul de la Andreea: „Începi pe un ton smerit: „Domnule profesor, am fost ieri cu mama la dentist şi pe urmă m-a durut aşa de tare şi piciorul încât n-am fost în stare să deschid caietul. Promit că nu se va mai întâmpla”. De la Raluca: „Aş vrea să ajung, peste ani, expert în minciuni. Asta înseamnă: o să am bani!”. Silvia scrie: „Mai ştiţi faimoasele comentarii din gimnaziu? În redactarea lor, nu ai voie să transmiţi vreo părere personală, care nu apare prin cărţile de comentarii. Şi atunci tu te faci că-ţi asumi părerile celorlalţi, accepţi – şi eşti încurajat – să nu gândeşti. Tot ce gândești cu capu’ tău nu e adecvat la examen, nu? Se schimbă ceva cu eseurile pentru bac?”

Şi Nicoleta: „Eşti obligat să-ţi placă, să te prefaci că-ţi place Alecsandri sau Eminescu, cum altfel?, şi, eventual, eşti obligat să stai la o oră la care nu se predă şi nu se învaţă nimic. Totul este o commedia dell’arte în care fiecare e un personaj-tip, care-şi poartă masca în lume pentru că aşa a fost obişnuit. Nu poţi să-ţi comunici doleanţele şi să spui ce te deranjează fără să fii luat drept insolent, obraznic sau needucat, deşi tonul şi exprimarea folosite de tine au fost mai mult decât politicoase. Ne exprimăm în şabloane, „unul dintre cei mai mari bla-bla”, „Nu-știu-cum-al-poeziei-româneşti”, e plin de titani, dar nu ai cum să știi cum sunt netitanii. Sunt stereotipii pe care am ajuns să le folosim, pentru că, dacă inovăm, nu suntem consideraţi suficient de culţi. Trebuie să întrunim trăsăturile unui elev. Ajungem să ne semănăm între noi. Trebuie să fim şabloane, să corespundem matriţei.”

Ei, și ce-i cu asta? o să ziceți. Păi, nu e așa simplu, elevii învață întâi – sau foarte devreme – să spună ce vrea profesorul să audă. Fie că învață pe de rost comentarii sau definiții, fie că dezvoltă un tip de limbaj sau de logică mimetică, elevul vrea să corespundă. Să placă. Să ia note mari sau să arate că e interesat. Atunci e ceea ce se numește “un elev bun”. Nu e decât un fel de a se face frate cu…, să treacă puntea. Reversul medaliei e să te doară-n cot. Să nu vrei să corespunzi. Nu înveți nimic din ce ți se dă. Dar nici nu iei note mari, nu? Nu mai vobesc de faptul că înveți să scrii fraze folosind deoarece, cuvânt pe care în viața de toate zilele nu-l folosește. Cine folosește vreodată cuvântul ăsta?!, a scris Ioana. A fi un elev bun devine sinonim cu a fi un mincinos impecabil.

Cine sunt eu să spun că elevii nu au dreptate? Au?

– Sunt elevele mele, am zis eu stins, vinovat, cu litere mici şi după o mare pauză grafică.

Dar nu m-a auzit nimeni.

Poate Epese, pentru că l-am văzut ascultându-şi foarte atent vocea interioară.

– Vă promit că nu mă dau bătut! Vă voi aduce răspunsul! Voi afla ce e cu Marele Absent, voi dezlega enigma, voi afla necunoscuta!, apucă să mai zică bietul Epese, luându-şi zborul spre Biblioteca Centrală Pedagogică.

– Nu beau absint! Ce este inima lucrurilor?, se trezi ca un ecou de romanţă sentimentală un erou obscur dintr-un poem simbolist în proză, dar necanonic încă.

Acest capitol este scurt pentru că naratorul, adică eu, este într-un embarras-de-choix între a arăta şi a nu arăta tristeţea şi deruta eroilor la care privea. Pentru a păstra echivocul, ambiguitatea, armonia contrariilor şi, în acelaşi timp, pentru a proteja discret personajele pe care, de altfel, le îndrăgea foarte mult, naratorul va putea spune că starea pe care a considerat-o tristeţe în fraza anterioară ar fi putut fi, în egală măsură, bucurie stăpânită, jubilaţie tacită, veselie reţinută, zâmbet interior. Nu veţi şti, cititori dumneavoastră, niciodată cu exactitate care era starea eroilor. Consideraţi-o oximoronică sau priviţi-o ca pe o elipsă narativă.

Citiți și Nu avem ureche pentru ce nu știm, de aceeași autoare.