se încrețeşte de vânt pielea apei
cum buzele-ți
de iubire
mă târăști în cetatea lichidă
tot astfel
zmeul după el coada
e-acolo
un negustor lunecos ca un peşte cu barbă
şi două lebede surdo-mute
vând
nevrute și vrute
dintre plăpândele vechituri
doar verile strălucesc
au un luciu de cotieră
pe care s-a sprijinit
gândul împovărat de trupuri
celelalte-s
fotografii cu bărbați și femei
de pe alte planete
e târg de valuri
şi sufăr de-aceeași orbire
se încrețeşte de vânt pielea apei
cum buzele-ți
de iubire
foto arhiva personală
Citește și e complet goală pe dedesubt
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.