nicio poveste nu era despre
ce credeam eu că este vorba, ci
despre felul în care-o spuneai,
labirintic, foşnit,
pe străzile tale, voit înguste
şi făr-a-ntrezări vreun capăt
călcau pe vârfuri scântei,
şoptitoare dantelării albastre, şi eu,
rătăcită păpuşă timidă,
mânuită nu de firele aurii cu care carnea se mişcă în cârpe, ci
de idei.
de aceea pe unde, ca-n treacăt
împleteai două mere, mă opream,
culegeam, lacomă, trei.
ca să-nțeleg ai aruncat în mine cu
ceasuri îşi plimbă pe pielea-mi de albă hârtie
limbile aspre de zei.
foto arhiva personală
Citeşte şi spirală
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.