Sunt vise ce parcă le-am trăit cândva şi undeva, precum sunt lucruri vieţuite despre care ne întrebăm dacă n-au fost vis.

Un personaj exotic în literatura noastră, dar care a reușit, într-o operă relativ restrânsă (poet și prozator cunoscut pentru romanul „Craii de Curtea-Veche” (apărută la editura Cartea Românească în 1929) și povestirea „Remember” din 1921, să creeze un stil inconfundabil – stilul matein, pe care Ovid S. Crohmălniceanu, în celebra „Cinci prozatori în cinci feluri de lectură” îl consideră mai mult decât „seducător”.

Adevărul este că Mateiu (25 martie 1885 – 17 ianuarie 1936), fiul lui I.L.Caragiale, căsătorit pe atunci cu Maria Constantinescu, face pe deplin figura unui dandy ( a la Edgar Allan Poe sau Oscar Wilde – cu care a și fost adesea comparat) nu doar în înfățișare și maniere, ci și în scriitură. George Călinescu notează despre acest roman unic în literatura nostră, care, din nefericire, nu se mai studiază în școală, că „este expresia totală a balcanismului literar: „amestec gros de expresii măscăroase, de impulsiuni lascive, cu conștiința unei eredități aventuroase și tulburi, totul purificat și văzut de sus, de o inteligență superioară”.

Mai apărea uneori (la Capșa), fără a lua loc la masă, ci aruncând doar o privire distantă, și Matei I. Caragiale, îmbrăcat în haine bine croite, însă lustruite și cam roase de timp și care purta o pălărie tare denumită „melon”, soioasă de prea multă purtare. Nu-i lipseau nici mănușile galbene, nici bastonul.”, își amintește Krikor H. Zambaccian, iar Cezar Petrescu îi completează potretul cu note care îi accentuează stranietatea apariției:  „Sosea Mateiu, ascunzându-şi timiditatea sub armura trufiei distante, ceremonios, politicos, care aci nu făcea nicio impresie.

Vreau să spun: nicio impresie bună! Aci, nu mai era un personagiu. Era o ţintă. Cât timp îşi sorbea cafeaua ori vermutul, pe bani drămăluiţi de-acasă într-o sărăcie discretă, savant mascată, confraţii şi prietenii îl mai cruţau, îl mai iertau. (…) Se răzbunau după plecarea lui Mateiu, cu mai vârtoase hazuri, mai deşănţate anecdote, amintiri şi născociri, menite să-l situeze definitiv în categoria epigonilor rataţi, ridicoli, emfatici în nulitatea lor, incapabili să poarte cu demnitate pe umeri povara unui nume glorios”.

Copil din afara căsătoriei, recunoscut însă de Caragiale, marele dramaturg, crescut în casa lui, acceptat de soția și de frații lui vitregi, având toate condițiile (inclusiv cele financiare, care țineau de educația și studiile din străinătate), Mateiu nu reușește, în ciuda eforturilor părintelui, să mențină o relație cu tatăl său decât prin prisma avantajului oferit de istoria familiei, care îi oferă satisfacția unei sorginți nobile, probabil ca o compensație a nenorocului de a fi fost „fiul ilegitim”. Acest fapt este explicat și de psihiatrul Ion Vianu: „Adesea, de la o generație la alta, părinții devin artizanii nenorocirii copiilor, reproducând, inconștient, propria lor soartă, în ciuda unor configurații diferite de viață. Sigur că acest sentiment, al unei existențe menite nefericirii, i-a fost transmis fiului Mateiu (care l-a amplificat) de către tatăl Ion Luca”. Zadarnice străduințe! Fiul nu și-a răsplătit niciodată tatăl și nu a apreciat niciodată preocupările de a-i asigura o existență decentă.

A venit Caragiale de la Berlin la Iași, la Viața românească”, să ne aducă poeziile fiului său Mateiu, să ni-l prezinte ca poet. Le-am găsit originale, bine scrise poeziile tânărului Mateiu. Am primit parte din ele spre imediată publicare. A fost mulțumit atunci Caragiale, de cum erau văzute poeziile fiului său. Și Mateiu era mulțumit, în felul lui, închis. Cu ocazia asta, i-am dat o masă lui Caragiale și tânărului poet, noi cei de la Viața românească, la o grădină de vară, unde am petrecut până la ziuă. Caragiale, bine dispus, scăpăra de duh. Mateiu părea emoționat, solemn, stingherit ca un mire sfios, la logodnă, la socri. Eu îl înțelegeam. Era prea tânăr între noi și intimidat. Era o noapte caldă de vară, cu vin din belșug… Veselia creștea, se înfierbântaseră toți, se râdea cu poftă, cu surtucele desfăcute, gulerele cămășilor descheiate, să le fie mai comod, ca la drum lung, de vorbă, de chef! Un cer limpede deasupra, plin de stele… Trecuse de mult miezul nopții, când raza ochiului lui Caragiale cade, deodată, asupra lui Mateiu, care stătea tăcut și distant, cu toți bumbii vestonului încheiați până sus, guler tare, cravata fără cusur, părul lipit de nădușeală; stătea picior peste picior, privind oarecum ca dintr-o altă sferă, cum se distrează beletriștii. Am văzut scânteia dintre cele două priviri și m-am temut să nu-l apostrofeze tatăl în mai știu eu ce chip. Dar Caragiale se reculege un moment, dă capul pe spate și strigă tare la chelner: măi băiete, mi s-a lipit de căldură fundul pantalonilor de scaunul ăsta cu tăblie de lemn. Adu-mi un scaun cu împletitură de paie, cu găurele, să-mi vină o reveneală la… spate gios. Apoi a pomenit de capul teșit în creștet, fiindcă purta urma tavei cu plăcinte de vânzare, cu care a venit străbunul lui din Grecia în România. Glumă pe care n-o făcea pentru prima dată, ca să-i turtească fesul lui Mateiu.”, povestește Garabet Ibrăileanu.

Bântuit perpetuu de obsesia unicității și a bogăției, la 22 de ani îl descoperim semnându-și scrisorile adresate prietenilor din străinătate cu „Mathieu-Jean Caragiale, conte de Karabey“.

Căsătoria cu Marica Sion (una dintre fiicele poetului George Sion), o femeie bine situată material, cu 25 de ani mai în vârstă (la nuntă, în 1923, el avea 38, iar mireasa împlinise nu mai puțin de 63 „de primăveri”)  îi împlinește visul de a deveni boier, și își va construi un conac pe măsură, făcându-şi un blazon (deasupra porții masive de la intrare și apoi ca însemn pe un steag nobiliar), pe care scria „Cave, Age, Tace” adică „fereşte-te, acţionează şi taci”. Această stemă, pe care o desenase el însuși, e și o mărturie a unei vechi pasiuni, heraldica.
Iată profilul, în linii mari, unui scriitor pe care literatura noastră l-a „înghițit” în zonele ei de penumbră,  iar posteritatea n-a mai catadicsit să îi recunoască meritele, poate lăsându-se prea mult influențată de personalitatea lui mai puțin obișnuită, de nonconformismul său structural, potențat însă de o profunzime interioară pe măsură:
E drept că unii – cei tari – coboară cu misterul lor în mormânt; alţii – cei slabi – îl spovedesc în bolboroseli pe patul morţii; dar şi de unii şi de alţii, într-un târziu, ce se mai ştie?

Mărturisire

Sufletu-mi e-o mare moartă oglindind un cer de jale,
Arse stânci o-nchid în groaza sterpelor pustietăţi,
Pe ea boarea nu adie, veşnic dorm undele-i pale,
Ea în negru-i fund ascunde înecate vechi cetăţi.

Sufletu-mi e-un turn de piatră care cade în ruină,
Iedera şi muşchiul verde zidurile-i năpădesc,
Strajă a singurătăţii trist veghează pe colină,
Şi în juru-i, seara, tainic, liliecii fâlfâiesc.

Sufletu-mi e-o floare rară ce muiată pare-n sânge,
Spulberată-i fu mireasma de-al restriştii aprig vânt,
E-o cântare-ndepărtată ce visări apuse plânge,
E o candelă uitată ce se stinge pe-un mormânt.

Citiți și I.L.Caragiale, poet?