nu ți-am mai spus demult vorbe de dragoste
le-am strâns rătăcite
în mine le-am pus
deoparte.
ele nu sunt din cele
ce se rostesc.
se-apropie doar ușor de buze
iau aburul și-n el
cioplesc infinite coloane
spre un cer cu gura în jos.
cuvintele (e bine să știi) capătă prin nerostire puteri
vulcanice
și unele culori galopante
parcă nepământene
asurzitoare parcă.
înăuntrul lor pâlpâie absențe
numai piele și oase
de dor.
foto sursa
Citește și după ce jucăriile
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
