Caragiale, poet? Ei bine, da! Și George Călinescu a scris poeme neoromantice, unele chiar impresionante prin forța emoțională și expresivitatea pe care o degajă. Probabil că orice mare scriitor simte la un moment dat tentația poeziei, pentru că spiritul creator îi cere exprimarea în toate formele și formulele posibile. Poemele marelui clasic, a cărui operă dramatică anunța apariția unui Eugen Ionescu, întemeind teatrul modern românesc, au rămas în umbră, nefiind croite pe măsura firii lui. Temperament febril, dispus la observația critică asupra realității, pe care o face cu bisturiul ironiei, uneori dusă până la satira acidă, Caragiale are puține abateri „sentimentale” care puteau genera o poezie adevărată. Să nu uităm că Eminescu a avut câteva încercări dramatice, de pe vremea când umbla cu trupele de teatru ale lui Iorgu Caragiale sau Fany-Tardini Vlădicescu, dar ele abia dacă sunt menționate în contextul operei sale. Structural, Caragiale este un realist (cu vizibile predispoziții naturaliste, evidente în proza scurtă), Eminescu un „monstrum per excessum” în sfera afectivității și a sensibilității emoționale, deși amândurora li s-ar putea aplica celebra sintagmă a dramaturgului, „simț enorm și văz monstruos”. Însă fiecare în felul lui, atingând excelența și fondând pietre de hotar în corpul literaturii române, pe care o înscriu în zodia modernității.
Iată câteva din cele mai cunoscute poezii ale lui Caragiale, publicate, desigur, în celebra sa revistă, „Moftul românesc”.
Cameleon-femeie
Icoană străvezie, în cadrul sumbru-al vieții,
Cu părul ei sur-galben, cu ochi închis-albaștri,
Sclipi deodată clară, vis roz al tinereții,
Cum în obscure-azururi apar pribegi blonzi aștri.
O văz fugind prin codrul cel verde de jugaștri —
Era Erato albă iluminând poeții. —
De-a ei priviri focoase ar fi roșit sihaștri
Păliți, chlorotici, vineți de greul bătrâneții.
Purta bacanta-mi nuferi, bujori și violete,
Învesmântată magic în daurite plete
Și-n varii polichrome bibiluri și altițe…
Îmi arunca pupila-i divine curcubee;
Dar eu, nebun! zic: „Spectru! Cameleon- femeie!
Fugi! sufletul ți-e negru și mațele pestrițe!”
***
Discreție
Nu vreau să știi că te iubesc;
Voi suferi tăcut, discret –
Cochetele desprețuiesc
Pe-un franc poet!
Da-n veci închipuirea ta
Din sufletul meu n-o să moară,
Și niminui n-oi arăta
A mea comoară…
Căci te iubesc, deși nu-ți spun:
Nu! n-ai s-o afli niciodată…
Și arz de dorul tău nebun,
Mult adorată;
Dar tac, nu-ți spun că te iubesc:
Știu bine că pe-un franc poet
Cochetele-l desprețuiesc…
Tac – sunt discret!
***
Steaua
Cu mâini subțiri și reci,
i-ai dat fior fierbinte:
Să treacă veci de veci,
Eu tot l-oi ține minte.
Credeam că s-a oprit
În cale mersul lumii,
Că tot a-ncremenit
Ca trupul unei mumii.
Odată m-ai atins
Ș-apoi te-ai dus departe;
O stea pe cer s-a stins…
Păreri au fost deșarte.
Oriunde-acum sclipești
În depărtări albastre.
Tu nu ești unde ești,
Perdută printre astre.
Te ține-aci mereu
A mea închipuire:
Tu vei muri, ci eu
Ți-oi da o nemurire.
Citiți și Legile nescrise ale poeziei, drum între universuri.
Comments: no replies