„Nu există vacanţă pentru dragoste… aşa ceva nu există.

Dragostea trebuie trăită total, cu plictiseala şi neplăcerile ei, nu există vacanţă pentru asta.”

Inutil de a o mai prezenta pe Marguerite Duras (n. 4 aprilie 1914 – d. 3 martie 1966), scriitor, cineast. dramaturg, adeseori pastișată (copiată), dar niciodată egalată. Pana exactă (precisă), și delicată a Margueritei nu se desfășoară numai în romanele sale ca „Amantul”, „Moderato cantabile” sau „Ochii albaștri, părul negru” – ea străluceste, de asemenea, în scrisorile de dragoste.

A se citi pe fond muzical

Marguerite Duras
scrisoare nedatată [anii 1930?]

„Tu.

Niciodată acest cuvânt nu mi s-a părut mai aproape de infinit, atât de multe lucruri conține el, în substanța densă. De asemenea, ca semn excepțional între noi, îmi voi permite să nu-l subordonez chestiunilor gramaticii, iar acest lucru vă va explica și va face posibilă adresarea oficială, cu „dumneavoastră”. Aș dori ca această scrisoare să fie fără origine; Din păcate, sosirea aici, pe care încerc să n-o judec greșit, mă constrânge și îmi spune că eu nu mai sunt acolo. Starea proastă, aproape lamentabilă a bunicii mele, ideea unui transport într-o clinică, la o vârstă când singura luptă pentru viață este să vrea să moară acasă, nu creează atmosfera care s-ar potrivi acestui monolog rapid al cărui cel mai mare merit este să vă intre în casă.

Dar atunci vă voi spune respectul și prețuirea pe care eu le port adevăratei „bucurii” că, prin toate acestea, încerc să vă abordez. Și nu regret crunta suprimare pe care am impus-o naturii mele care, în toată această splendidă noapte, a atins toate peisajele familiare gândului și simțurilor noastre. Nu regret că acum este o imagine abstractă, aproape fără o entitate care să mă bântuie, ci cu o entitate cu parfum, ce ar provoca o speranță și s-ar lasa în a fi o lungă sorbire similară cu cea a lemnului în notele somnoroase ale unui fin lujer de la țară. Căci mereu această imagine și muzică ne-au găsit alături, asemănători ca două prisme puternice, cu o lumină albă ce a sărit după noi într-un curcubeu, păstrând un fir tremurător pe covor, ele au dezlănțuit în noi sursa puternică a unei simfonii; totul era minunat, căci intensitatea bucuriei sau a durerii era egală, ca una singură, arzând să se topească într-o singură ființă, netrebuind dualitate în bucuriile asemănătoare.
Și, după aceea, cum celălalt „tu” n-ar fi tresărit în zori, când conviețuiați; niciodată nu mi-a apărut visul atât de senzual în valul oarecum magic al capriciului său triumfător; el oferea ca o carne, plenitudinea masei sale vii, în contururi incerte și v-ar fi fost acolo, cred, o plăcere inexprimabilă. […]
Dar, peste toate acestea, aruncați vălul lung al prezenței voastre dragi, iar natura însăși, fără îndoială atrasă în mod misterios, se împodobește cu o atitudine aproape luxoasă și prin dumneavoastră, acest lucru nu pare contrar stării sale. Dar cum ar putea să nu fie așa în peisajele pe care le-ați iubit, deoarece strada Chomel, cu discretie, vine la viață sub pasul năvalnic și se mișcă cu un gest pătrunzător! Pentru că visul a transportat lucrurile până la punctul în care voiam să vă găsesc aici, peste tot, prin simboluri naturale. […]
Și totuși îmi voi ascunde anxietatea cu riscul de a ajunge la punctul cel mai decisiv al calculului probabilităților?

Dar să nu vă supărați, pentru că știți că nebunia mea mă persecută.

Și este atât de stupid pentru mine să fac asta când cade noaptea și lucrul teribil se va întâmpla, să-mi închid scrisoarea, încât mă veți scuza cu adevărat. O veți face pentru că drăcușorul a încetat să glumească: mica violină va tăcea; dimineața devreme, își va relua zdrăngăneala care vă va fi cea mai dulce șoaptă. Vă veți trezi cu un vis fantastic, iar când el vă va recunoaște privirea, va pleca încetișor. Dar va face din nou semn și va murmura ceva. Însă „oamenii” nu cred că este iubitor.
PS: Drăcușorul poate bate și la cealaltă ușă.

Traducerea și adaptarea: Florica Patan

Sursa aici

Citiți și despre John Galsworthy, de aceeași autoare.