Ca o primăvară-nsetată venea
din ușă-n ușă, nici măcar
nu bătea
M-am dat Ei
să mă bea
Cu tot cu izvoare
întreagă, plăpândă, dintr-o
mișcare
Îmi știa
toate cântecele necântate vreodată
prelinse maiestuos în uitare
și, da
pe cât nesătulă de zbor aripa
pe-atât lacomă de vis
era Ea.
Klimt – Golden tears
foto tumblr.com
Citește și După o vreme înveți
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
