La ce mă gândesc, mă întreabă facebook-ul?!
Că desenăm în dreptul oamenilor care ne apar în prag, cu mâini fără tremurat și fără zgârcenie, strălucirea, emoția, valoarea și îi facem atât de speciali, încât ne trezim periculos de aproape de linia venerării, clar, iluzorie!
Pe oameni, îi vedem după cum ne este sufletețelul.
Pe zi ce trece, mă conving tot mai mult de această realitate! Îl poleiesc, îl fac bun, pita lu’ Dumnezeu, pe om, de el zic, ba chiar îi dau toate atributele unui prea-frumos, până când, realitatea dă cu mine de pereți de se crapă pojghița de pe ochii bolnavi de atâtea inimioare. Abia atunci văd ce mi-am făcut mie, punându-i sânge albastru prin venele-i încâlcite. Abia atunci îi simt puținul, învelit în foi colorate, fundat cu pricepere și distribuit la cacealma.
Abia atunci pricep în mâinile cui am pus binele și bunul meu. Atunci se zguduie creația mea, iar creatul își arată adevăratul chip. Și tot atunci, abia atunci, pricep că-i despre mine, despre a mea râvnă, despre al meu dar, prea ușor făcut, prea făcut în necerut!
Mă gândesc să las omul să se înflorească singur, după pricepere și dedicare.
TOP 50 despre INTERNET
Să nu mai proiectez din mine, în loc sălbatic și nedat revenelii, toate cele ce mai apoi, călcate în picioare se vor găsi. Lacrima regretului nu-i certificată pentru nicio coroană, iar din câte pot simți în timpul de acum, doar despre el pot certifica, nici că mai pot gândi la un: poate mâine.
Mai gândesc că voi tipări un banner cu majuscule de-o schioapă: oamenii sunt doar ceea ce sunt, nu ce cred eu că sunt! Mi-o fi destul de clar?!
*
Mersul către înainte.
Julit, belit, schiopătat, înjumătățit, suferind pe dinafară și pe dinăuntru, e de făcut. Nu-i târguială, nu-i de numărat bobi în bătăia vântului, nici de așteptat a fi luat cu valul, căci oricât ar părea de ireal, valul ăsta, tot tu îl creezi.
Și nu, nu-i treabă de turmă, ori de uitat după gardul de vecin. E mereu despre tine, singur. E despre mersul tău la pas, ori galopul care-ți răcorește arsurile și-ți alină dorurile. Știu, știu că vine și vreme când dealurile par munți și câmpiile mlaștini. Că potcoavele s-au mâncat de-atâta drum, ori caielele au ajuns la carne vie, iar mersul, e mai mult un târât. Acceptat și ăsta, atâta timp cât este către înainte.
Pentru fiecare pas, e un: uraaaa! – cu valoare! Așa să-l fac!
*
Nu-i deplânge pe cei plecați. Nu sta prea mult în prag. Se face curent și numa’ bine nu ți-o fi! Închide ușa binișor, dă-i cu parfum de nou și mai ales mulțumire. Cândva, cei care te-au însoțit, au fost dar, cu toate cele bune și demne acelui moment. Când n-au mai fost, datu-li-s-a ghes să plece. La ce să ții de haină pe cel care nu mai slujește creșterii în ale tale zile?! Că vreo planta nu ești și oricât te-ai împotrivi evoluției, ești luat cu tăvălugul.
Nimeni nu rănește pe nimeni. Singura care o face, este atitudinea noastră care însumează ego-ul, dorința de control, nevoia de siguranță, frica, neiubirea de sine. Nu-i nicio poveste aici, te asigur. Doar sinceritate destulă, încât să-l privești în ochi pe omul din oglindă. Ai sa vezi clar și onest realitatea.
Sooo, lasă oamenii să plece. Fă-le și pachețel de drum, dacă trebuie.
Dă-le din bunurile tale de prima mână. Dă-le binecuvântare și liniște. Dă-le tot ce-i vrednic de prețuit, dar ferească-te Cel Viu să-i petreci la ușa știind că ți-au luat și-o bucată din inimă! Nicidecum! Ce-ai să faci ciuntit și neîntreg?!
Caută de-ți păstrează inima, ia părțile ascunse prin buzunarele neprețuitoare, ori pitite prin te miri ce locuri tainice, ia-le și reîntregește-te. Nimic nu se așază cum trebuie într-o inimă vraiște. O știi și tu!
Bun! Dacă ne-am înțeles, închide ușa aia, caută de-ți șterge neacceptarea ce curge buluc prin lacrimi neprețuite, mângâie inima faină din tine și întinde masă întru onoarea de-a mai fi pe aci. Întreg și viu.
Pe Sorina o găsiți și AICI.
