Mi-a luat ceva timp să scriu articolul acesta, pentru că nu știu câți dintre Dvs. mai cred în minuni. Pentru că despre asta e vorba acum. Despre lucruri extraordinare, care depășesc lumescul prin forța lor de a pătrunde adânc în sufletul omului, unde sunt capabile a declanșa adevărate revelații.

La Cisnădioara, o comunitate micuță de lângă Sibiu, altădată loc de pelerinaj europenilor care veneau aici să-și caute sănătatea, există o biserică ortodoxă, încă neterminată. Aici se nasc sfinți pe pereți. Știu ce vorbesc, pentru că am fost acolo când se întâmpla lucrul acesta, și n-am putut să-mi desprind privirea din întruchipările care prindeau viață și coborau din catapeteasmă fâșii de lumină și de căldură. Undeva, pe o schelă din lemn, creatorul și culorile lui se regăseau într-o tăcere de început de leat, amintind de vremurile Genezei.

A doua minune. Cînd m-am apropiat de el, deși părea un fel de statuie a unui Pygmalion adâncit în travaliul creator, a început să miște. S-a uitat la mine și a zâmbit. Și, desigur, are un nume: Iosif Stieger. Și vorbește – încet, cu un suflu liniștit, până când amintește de oameni și evenimente care l-au marcat. Și tot ca o minune, i se umezesc ochii, după foarte mulți ani de când reculege, prin puterea minții, amintiri de neuitat.

M-am născut în Cristian, acolo am și copilărit… un loc deosebit, cu o priveliște splendidă, o localitate micuță dar cu un peisaj mirific,  înconjurat de dealuri și lunci, de unde poți vedea în depărtare munții. Am crescut în societatea germană și m0am avut bine cu toți ai locului. Tata era zidar, cred că de la el am moștenit predispoziția pe care o am. M-au fascinat întotdeauna zidurile. În plus, avea și talent la desen, făcuse niște portrete pe care le împărțea celor cu care stătea alături în vremea prizonieratului în Rusia. Și mama lui era înzestrată, din câte îmi amintesc. 

La auzul cuvîntului „mamă”, și-a revenit din emoție și, ridicând din umeri, a încheiat în câteva cuvinte: „Pe mama n-o interesa”.

Eram curioasă să aflu în ce măsură începuturile artistice ale lui Iosif Stieger au suferit influența părinților, așa cum se întâmplase cu Eliade, Goga, Marin Preda, care desprinseseră talentul „sub mantaua” celor din familie. Spre deosebire de scriitorii amintiți, Iosif a fost mai mult autodidact și mai mult instinctual ca fire artistică. Cam de prin clasa a opta a început aventura formării lui ca pictor de biserici.

„Școala Românească la care mergeam, sași și români laolaltă, se afla lângă biserica ortodoxă. Eu nu mergeam la slujbă acolo, dar am fost mereu atras de picturile exterioare, care erau vechi, dar încă se vedeau frumos culorile și îmi atrăgeau mereu privirea, făcându-mă curios. Nu înțelegeam ce era desenat acolo, dar îmi amintesc de o trăsură cu cai roșii care se vedea mai bine și la care mă uitam mereu fascinat. Am înțeles atunci că românii își pictează bisericile, și mi s-a părut extrem de interesant să le studiez.”  Desigur că soarta are un fel al ei de a-i blagoslovi pe cei talentați, dar ea nu dă de-a dreptul, ci, ca un bun dascăl, te învață întâi cu greul, ca să te scoată la liman bun de aruncat îl lume, s-o înseninezi.

Pe domnul C. (îi pronunță numele foarte apăsat și cu o deferență nedisimulată), care lucra în breaslă, fiind cel mai cunoscut pictor de biserici din Sibiu la vremea aceea, l-a cercetat îndeaproape la reședința acestuia, dintr-o curiozitate de învățăcel pasionat. În fața șevaletului, pus de mastru să „copieze” o imagine, simte pentru prima oară dezamăgirea de a nu fi fost răsplătit îndeajuns cu vorba pentru ceea ce numea „un desen reușit”. dar acest mod reticent al dascălului de a nu se entuziasma l-a făcut pe tânăr să-l urmeze cu ochii închiși: „Eram tânăr, naiv și sincer, am zis da fără rezerve, fără să știu ce mă așteaptă. Cred că dorul de ducă s-a adăugat curiozității și… am plecat în lume.”

După clasa a opta, Iosif știa deja că vrea să ajungă pictor de biserici. Atunci a intervenit providența, care purta un nume: Sieglinde Bottesch – profesoara de desen, o celebră graficiană și pictoriță din Sibiu. Dascălul autentic care a rămas impresionată nu numai de talentul copilului, de ambiția lui și felul său de a fi, dar a și intuit în el disponibilitatea artistică ce trebuia neapărat exploatată. Calea era, așadar, deschisă, cu voia lui Dumnezeu, cel pe care îl va reprezenta cu atâta har în toate bisericile pe care le va oferi ofrandă acestui mare talent cu care a fost înzestrat.

Ucenicia? îl întreb curioasă, iar pictorul zâmbește, furat de amintiri: „Mi-am făcut cufărul și m-a dus tata la Sibiu, am plecat chiar cu valiza cu care s-a întors el din război (îi dau lacrimile). Am făcut de toate: am ajutat la ridicarea schelei (și asta se învață), am cărat mortar, am tencuit altarul și o parte din nava bisericii aflată undeva prin Harghita, unde primisese domnul C slujba. Tencuitul în biserici nu se face oricum, ci cu ajutorul unui var amestecat cu câlți care este suportul viitoarei picturi, fresce. Se face apoi desenul orientativ, apoi, cu dosul mistriei se pune fresca în altar- prima dată, Maica Domnului. Nu m-a lăsat să pictez și nici măcar să pun culoare, dar, într-o seară, pe furiș, am completat fisgura unui înger. Am făcut și un desen după această primă lucrare, dar l-am rătăcit pe undeva… Eu am fost autodidact. Practic, am furat meseria, cum se spune.”

Iosif Steiger a terminat armata în 1978, iar apoi a dat examen la Patriarhie, la București. Alte aventuri, pentru că viața e marcată de întâmplare, niciodată nu te poți așeza într-o matcă sigură. Dar timpul a lucrat în favoarea lui. Își amintește cu mare acuratețe evenimente petrecute cu 30 de ani în urmă, cum a luat cu brio examenul după 7 ani de ucenicie (cifra magică), cum a plecat din nou cu domnul C, iar anii aceia – vreo 3 care au urmat – i se par, rememorând, „ani plictisitori”, pentru că încă nu ajunsese să facă ceea ce își dorea.

„Mă puneam mai mult la scris, la desenat eșarfele sau ornamentele… În mintea mea lucram clandestin și trăiam altfel pictura. Îmi spuneam că trebuie să schimb o grămadă de lucruri, trebuie să fiu original, să-mi caut un drum al meu. Îmi cumpăram, cu puținii bani pe care îi primeam, cărți bisericești și le studiam cu mare curiozitate, descoperind detalii care mai apoi îmi serveau în desenele mele. Pictura veche mi-a fost întotdeauna sursa, dar mai ales cea bizantină. Din păcate, generația de pictori de la care am învățat pictura bizantină a trecut printr-un declin total între cele doua Războaie Mondiale, pentru că era privită ca un stil decadent, depășit. De pildă, cum pictase Grigorescu mânăstirea Agapia. Astăzi se practică din nou.”

Am deprins de la Iosif Stieger faptul că „pictura nu e ca munca unui croitor, ci o parte din viață. Unii lucrrează în ateliere. Pentru mine, biserica devine casa mea. Pasiunea e ceea ce dă și întreține viața, iar în biserică te muți trup și suflet.”  Apoi, că „pictura nu e un strict necesar într-o biserică”, iar „în pictură, ca și în muzică, nu ai voie să amesteci, ci trebuie să-ți găsești propriul stil.”.

Cum se lucrează pictura într-o biserică?

„Trebuie să citești despre viața sfinților, despre scrierile și povețele lor, pentru că fiecare din ei are o existență aparte, de exemplu sființii cu cruce sunt martiri, mucenici, simbolul martirajului,  iar fiecare sfânt e îmbrăcat după statutul pe care l-a avut: cuvioșii poartă îmbrăcăminte călugărească, martirii sunt tineri fără barbă, după statutul social, împărații, proroocii și cuvioșii au eșarfa cu text din spusele lor, fiecare cu simbolul lui – Aron toiagul înverzit, Moise are rugul aprins, Gedeon are ca simbol un ghem de lână…”

La Cisnădioara se naște Dumnezeu pe pereți, cu toți sfinții lui. După nouă ani, lucrarea înaintează încet dar sigur. Radu Tănase, preotul, asistă îndeaproape lucrările și umple biserica cu graiul lui plin de har. Aici, omul e creație și totodată creator, care zămislește sacrul.

Îmi vine în minte un gând: Nu oscilăm între a fi slabi și a deveni (mai) puternici, e o umbrelă (de apă) de ploaie pe care ne place s-o ținem deasupra capului câteodată. Suntem stăpânii propriei noastre deveniri, așa cum ceapa crește în foile ei fără să i le așeze cineva frumos cu mâna, așa și sufletul, precum și spiritul nostru, cresc în afara determinărilor supraindividuale… Nu cred că soarta ne scoate în față oameni (”la un anumit moment”) ca să ne facă mai tari sau mai slabi decât dacă acceptam fatalismul ca pe o explicație din afară a vieții, când toate filozofiile pe care le-am asimilat se dovedesc insuficiente. E ca în ”Îngerelul” pe care îl zic copiii: ”Eu sunt mic, Tu fă-mă mare…”. De la un moment dat, zici ”Tatăl Nostru” pentru că ai crescut mare, categoric te-a însoțit la tot pasul credința, dar n-a fost numai asta, tu ai fost acolo și ai asistat la propria ta devenire, dinlăuntru.

Și da, e adevărată zicerea că „Unde pune omul mâna, așază Dumnezeu din belșug harul.”

Dacă ajungeți vreodată pe aici, nu ocoliți acestă biserică.

Citiți și Ne vom întoarce într-o zi…