cuvinte nicicând
între declarații de roze și petale de război
printre funiculare
zâmbete
și tăceri
cuvintele par că-și fac harachiri.
în ochii mei pumnalul suav
lucește ca un argint stins cu salivă
de insomnie.
ce vreți de la mine?
otrava cernelii
fântâna oarbă în care apa botezului se-aruncă sfințită
leșul rostirii într-un gol de memorie
urma buzelor pe lutul din care-ai
băut până la drojdie
o
mmulte!
albe și negre
dar niciodată roșii
furnici cu pântecul spintecat ies din viori
cărând
cuvinte înfrânte nicicând.
foto Sarolta Bán sursa
pe vremea când din pâlnii de patefoane
curgea miere și bărbații nu se deosebeau de copaci
când apa era bună conducătoare de sentimente
iar setea
de foame ținea… Citește și pe vremea când
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.