ELENA NEGRI a fost pasiunea cea mai mare şi cea mai romantică a lui ALECSANDRI.

Prof. univ. Ion Ionescu-Bucovu

Iată încă o poveste a profesorului Ion Ionescu-Bucovu, care nu precupețește niciun efort pentru a ne plimba cu rost prin labirinturile literaturii române. Apropiindu-ne de viața scriitorilor români, devenim parte a istorisirii, pentru că reușim să întrezărim, dincolo de textul literar, povestea care i-a dat viață. Și operei, și scriitorului.

Străbunicii și bunicii noștri s-au născut sub zodia lui Vasile Alecsandri. Nu exista școlar pe acele timpuri să nu recite două-trei poezii ale poetului la serbările școlare sau cu alte ocazii. Numai apariția lui Eminescu a reușit să-l pună într-o umbră nemeritată din care n-a mai ieșit până astăzi.
Poet național, cum l-au numit aproape toți criticii literari- Vasile Alecsandri și-a muiat pana în aproape toate genurile literare, dar a rămas până la sfârșitul vieții fidel poeziei pe care a cultivat-o cu mare dragoste.
Născut pe 21 iunie 1821, dintr-o familie bogată, Vasile Alecsandri a dus o viață lipsită de griji. Dar el s-a identificat cu viața poporului în care a trăit, cântându-i bucuriile și durerile.
Generația lui este generația lui 1848 care se năștea cu noi idealuri. În numele ei, Vasile Alecsandri desfășoară o amplă critică socială, scrie poezie, teatru, proză etc., denunțând starea deplorabilă a țării. El traversează marile evenimente ale secolului al 19-lea de la Revoluția din 1848, Unirea Principatelor, Războiul pentru Independență din 1877 până la instalarea regalității.
În „România literară”, titlul ce cuprinde ideea unirii tuturor provinciilor românești, el duce o propagandă avizată pentru Unire, militează pentru pregătirea și înfăptuirea revoluției. Lupta pentru Unire înglobează întreaga activitate din perioada 1859; în slujba Unirii el valorifică tezaurul folcloric național, care se va afla în centrul creației sale.
Este ales deputat în Divanul Ad-hoc și delegat să stabilească legătura cu unioniștii munteni. Acum apare celebra „Horă a unirii” care va răsuna pe buzele tuturor. În timpul Războiului pentru Independență scrie ciclul ”Ostașii noștri” cu celebrele „Peneș Curcanul”, „Sergentul”, „Odă ostașilor români”, „Hora de la Plevna” etc.
Când Vasile Alecsandri intra la Junimea toată adunarea se ridica în picioare, inclusiv Maiorescu, pentru a-i cinsti onoarea. Aici și-a citit în aclamațiile tuturor multe din operele lui, aici l-a cunoscut Eminescu care a avut o mare admirație pentru e,l numindu-l „Acel rege-al poeziei, veșnic tânăr și ferice/ veselul Alecsandri”
Ca semn al prețuirii lui Eminescu, Alecsandri ține celebra conferință de la Ateneu în 1883 pentru strângerea fondurilor ca ajutor pentru trimiterea poetului care era bolnav la sanatorul de la Viena.
Aici s-a întâlnit cu Caragiale, Creangă, Duiliu Zamfirescu etc., cei care i-au apreciat opera. În cadrul Academiei Române a făcut parte din comisia care a stabilit ortografia și scrierea limbii române. El este autorul transfomărilor scrierii cu litere slavone în litere latine; pe î slav l-a transformat în î românesc, de asemenea a pus bazele semnelor lui ș, ț, z etc.
În toate genurile în care a scris, Alecsandri a fost un deschizător de drumuri. Cu Alecsandri se începe literatura noastră modernă. A adus o contribuție fundamentală la crearea limbajului poetic, la îmbogățirea lui, la mlădierea expresiei după cerințele ritmului.
Aduce noutăți în mijloacele compoziției, în structura versului, în ritm, rimă, în desfășurarea acțiunii pieselor de teatru, în punerea în scenă. A valorificat din plin specii dramatice populare, cântecelul comic, monologul, feeria, suita de tablouri etc. Este primul care culege și valorifică creația populară, dându-i o nouă strălucire.
Ultimele lui zile de viață au fost grele. „Și când te gândești- îi spunea el fiicei pe patul de moarte la Mircești, aducându-și aminte de Elena Negri – că a trebuit să sufere astfel înainte de a muri”. În noaptea de 21 spre 22 august, s-a stins din viață în vârstă de 69 de ani, plâns de toată națiunea, cu funerarii naționale.
„Numele lui rămâne pentru totdeauna împletit cu al „Mioriței” și al „Horei Unirii” cu însăși inima de foc a ființei noastre naționale. (G.C. Nicolescu)”
Urmașul lui, Eminescu, a dus mai departe idealurile poetice ale maestrului și le-a ridicat pe treapta perfecțiunii geniale. Fără Alecsandri, Eminescu n-ar fi existat.
Vasile Alecsandri- „acel rege-al poeziei”- după cum l-a numit Eminescu– a fost îndrăgostit de o singură femeie de o frumusețe înrobitoare. E vorba de Elena Negri, care era fiica lui Petrache Negri, Agă, şi a Smarandei Negri, născută Donici, şi sora lui Costache Negri, gentilomul, bine ca om şi mare ca român, cu care semăna mult.
Elena Negri şi Vasile Alecsandri s-au cunoscut în tinereţe. El era un poet de o frumuseţe melancolică, iar ea o tânără foarte admirată. Elena era fiica lui Petrache Negri şi sora lui Costache Negri, bun prieten al lui Vasile Alecsandri. Alecsandri avea 23 de ani. ”El era atunci un tânăr zvelt şi potrivit de înalt, de o frumuseţe distinsă, cu faţa albă pe care rămăsese întipărită o umbră de melancolie de la moartea mamei sale, cu fruntea largă şi senină cu ochii buni şi vorbitori, cu un surâs plăcut”, notează Nicolae Petraşcu în lucrarea ”Icoane de lumină”.
Mai întâi frumuseţea ei era recunoscută de toţi.
“Când intra la serate, însoţită de sora sa Catinca, gătite amândouă şi împodobite în rochii de bal, se năştea în jurul lor un murmur de admirare. Una brună, delicată, cu surâsul pe buze, alta blondă, cu figura deschisă burboniană şi plină de mândrie”.
Un portret al ei de pe la 1844, de Rosental, înfăţişează capul frumos, cu zulufi scurţi după moda timpului, cu două cărări în mijloc, în loc de una, aşa numita pieptenătură en coeur, părul negru şi mătăsos, ochii mângâioși şi negri ca şi sprâncenele, nasul şi gura potrivite. Ea ţine o haină uşoară, un fel de algeriană învrâstată, strânsă la sân cu o mână superbă şi cu o mişcare graţioasă. Privirea ei limpede te urmăreşte blând.
Un alt portret mai simplu ca toaletă, tot de Rosental, aminteşte pe Gioconda lui Da Vinci, în surâsul şi privirea ei enigmatică.
Sufleteşte văzută, ea era de o inteligenţă cu totul deosebită, de o conversaţie plăcută şi interesantă, afectuoasă şi atrăgătoare în manierele ei, discretă şi blândă, muzicantă, cu dragoste mare de poporul român şi cu milă de cei umili, de “cei orfani de soartă”, cum le zicea ea. Prin firea şi nobleţea aspiraţiilor ei spirituale, era suflet din sufletul lui Alecsandri. Ea fu cea dintâi femeie din aristocraţia Moldovei care-l admiră sincer şi-l felicită, scriindu-i, la primele lui poezii şi la piesele lui de teatru, pe care le recomanda cu entuziasm societăţii ieşene.
“Elena Negri, zice Ion Ghica, ne susţinea în societate.” Tânără încă, despărţită de un bărbat ce nu ştiuse să-i inspire iubire, ea răspunse idealului celui mai înalt de femeie al lui Alecsandri şi el o iubi cu toate puterile inimii lui. Alecsandri a întâlnit-o prima data în casele lui Costake Negri la vârsta de 23 de ani, vârstă când eroticul dă în clocot. El era atunci un tânăr svelt şi potrivit de înalt, de o frumuseţe distinsă, cu faţă albă, pe care rămăsese întipărită o umbră de melancolie de la moartea mamei sale, cu fruntea largă şi senină, cu ochii buni şi vorbitori, cu un surâs plăcut, bine crescut şi pe deasupra, autor deja a 2-3 piese de teatru, jucate cu succes, fiind chemat şi ovaţionat pe scenă în serile de reprezentaţie, adică şi cu un început de glorie, pe care îl depuse, ca un prezent rar, la picioarele acestei femei, calităţi cu care o atrăsese şi o subjugase pentru totdeauna.
Doctorii care au descoperit că tânăra Elena suferea de o boală gravă de plămâni i-au recomandat acesteia să petrecă o vreme în ţările calde şi în acelaşi an ea a pleacat în Italia. Alecsandri nu şi-a însoţit de la bun început iubita în călătorii, însă după numai o lună nu a mai suportat dorul şi a plecat după ea. A găsit-o pe Elena la Veneţia în toamna anului 1846 şi aici au trăit două luni de iubire aprinsă.
Cu speranţa că boala Elenei va fi învinsă, cei doi şi-au făcut în continuare planuri de căsătorie. Alecsandri o alinta pe Elena Negri spunându-i Ninița. Cu Ninița visa poetul să aibă un băiat pe care să-l boteze Amiral. Cei doi îndrăgostiţi străbat împreună Italia şi se stabilesc la Palermo, împreună cu Nicolae Bălcescu.
Visul de iubire a fost întrerupt însă de agravarea bolii Elenei.
El a cunoscut-o mai de aproape la Mânjina pe la 1844, în casele fratelui său, la o serată, în care se făcea muzică, căci toţi ai casei erau muzicanţi; Costache Negri cânta din vioară, Elena din gură şi Caterina, sora ei, pianistă. Seara în care o auzi Alecsandri cântând pentru întâia oară, a rămas pentru poet ca una din cele mai frumoase seri din viaţa lui.
Dragostea aceasta i-a inspirat poeziile “Lăcrămioarele”, care, prin suflul lor liric, ating culmea eroticii şi elegiei lui. În versurile scrise de el la Mânjina se vede farmecul înamoratului, cântând femeia iubită:
…Era o noapte lină, o mult frumoasă noapte
Ce revărsa în lume armonioase şoapte,
Şi multe glasuri blânde în inimi deştepta,
O noapte de acele ce nu le poţi uita,
Care aprind în suflet scânteia de iubire
Şi pun pe frunte raze de îndumnezeire.
De-odată-un glas de înger, o sfântă armonie
Plutind uşor în aer ca vântul ce adie,
Se scoborî prin stele din leagănul ceresc:
Duios era şi gingaş acordul îngeresc,
Ferice de acela ce c-o simţire vie
Slăveşte armonia şi’nalta poezie !…
Elena Negri îl invita la moşia ei, la Blânzi. Moşia era frumoasă şi întinsă, iar casa spaţioasă cu un etaj şi cu un interior aranjat de ea în chip simplu şi rustic, dar cu mult gust. Aici ei petrecură mai mult timp în atenţii de logodnici, în cetiri, în poezie, muzică şi în planuri de viitor minunat. În serile de primăvară, ieşeau pe cai şi se plimbau, lăsând frâiele pe coame până noaptea târziu, voind să prelungească la nesfârşit plăcerea acelor ceasuri. Aici a scris el mai multe poezii din care străbate entuziasmul lui de atunci. Starea lui sufletească se vede în poezia intitulată “8 Martie 1845″, în care poetul îşi învoacă sufletul şi nălucirile ca să se bucure de fericirea iubirii lui:
Întinde cu mândrie aripile-ţi uşoare,
O, sufletul meu vesel, o suflet fericit !
Înaltă-te în ceruri şi zbori cântând la soare,
Căci soarele iubirii în cer a răsărit
Şi-n cale-mi s-a oprit.
Veniţi năluciri scumpe, dorinţi, visuri măreţe,
Ca păsări călătoare la cuibul înflorit,
Veniţi de-ngânaţi vesel a mele tinereţe,
Căci steaua fericirii în ochi-mi a lucit,
Iubesc şi sunt iubit…
Dar… ca totdeauna un dar… peste un an numai, în 1846, doctorii recomandară Elenei Negri, delicată ca sănătate, să petreacă câtva vreme în ţările calde şi, în luna lui mai din acelaşi an, ea plecă în Italia, cu făgăduinţa lui Alecsandri că o va urma. La despărţire poetul îi zise:
Te duci iubită scumpă în tărmuri depărtate…
Gândeşte-te că-n lume nimic nu e mai mare,
Mai gingaş, mai puternic, mai sfânt, mai cu înfocare
Decât simţirea vie ce tu mi-a-i insuflat…
O lună după plecarea ei, prin iunie, plecă şi dânsul spre Italia. El luă drumul Mării Negre, trecând prin Constantinopol, Brusa, Atena şi urcându-se la Veneţia. La Constantinopol cântă de fericire:
Gândul meu la tine zboară
Ca o pasăre uşoară
Către cuibul înverzit.
În primele zile de septembrie ajunge la Venetia şi-şi regăseşte iubita pe pământul frumoasei Italii. Alecsandri, poet, om delicat, avut, având lângă el acolo o femeie iubitoare şi simţitoare la tot ce e frumos!… Îşi închipue cineva lesne romanul lor sentimental în leagănul acela al atâtor pasiuni mari, unde petrecură frumoasele luni de toamnă, retraşi ca într-un cuib de dragoste, în palatul Benzonus!… Plimbările lor alături, braţ la braţ, pe dalele vestitei pieţi San-Marco; plimbările cu gondola, noaptea pe lună, mână în mână, având de martori numai stelele, care licăresc la tot pasul în poeziile lui de atunci farmecul lor în faţa palatelor pline de legende, al serenadelor ce auzeau şi al atâtor altor lucruri minunate, făcute parcă anume să înfierbânte închipuirea şi pasiunea! El ne spune într-o scrisoare că cele mai fericite zile din viaţa lui au fost acelea. Lumina şi căldura lor încântătoare au rămas în versurile lui de atunci ca niste flori presărate într-o carte de amintiri.
Din Veneţia străbat lungul Italiei, prin Florenţa şi Roma şi în ianuarie 1847 sunt la Neapole, dinaintea golfului pe care se plimbară, ca şi la Veneţia, legănaţi de valuri şi de aceleasi iluzii …
În fine ajung la Palermo, unde Elena Negri se stabileşte cu poetul şi cu Nicolae Bălcescu în Vila Delfina afară din oraş. Pe acea terasă, aşezată pe coloane de marmură, Alecsandri îşi făcea împreună cu ea proiectele lui literare şi citea piesele pe care le scria. Seara ieşeau în liniştea aerului, sub suflul blând al mării şi priveau Vezuviul în flăcări.
Într-o dimineaţă de aprilie însă, Alecsandri fu deşteptat din acel vis. Boala Elenei Negri, “durerea de piept”, care până atunci nu fusese decât ca o umbră aruncată de un nor şi care le făcuse dragostea şi mai scumpă, se arătă îngrijorătoare. Din ce în ce mai palidă, cu ochii mai strălucitori, ea lăsa la cei ce o înconjurau o impresie tristă.
La începutul lui mai plecă cu Alecsandri spre ţară pe la Constantinopol, unde era fratele ei, Costache Negri. Dar, când intrau în Cornul de Aur, Elena Negri a murit pe vapor în braţele lui Alecsandri. Poetul a simţit pe inima lui inima ei încetând de a mai bate… Ea a fost înmormântată în curtea bisericii greceşti din strada Cabristan. O piatră simplă deasupra mormântului, cu numele şi data morţii, arăta încă până mai acum câtva timp locul rămăşiţelor ei. Alecsandri intră în ţară bolnav şi-şi căută mult timp sănătatea ca să se poată restabili.
Bibliografie:
N. Petraşcu, Icoane de lumină, vol. I, Tipografia Bucovina, Bucureşti, 1935
C.G.Nicolescu – Viața lui Vasile Alecsandri
Citiți și depre femeile din viața lui I.L. Caragiale, aici.