DUMINICĂ SEARA

„Auziși, fă, Mărie,

ce păți Tanța lu’ Zgâitu?

cică fu în zăvoi după uscături

pentru foc

și, hop,

îi apăru în față chiar Sfântu’ Gheorghe

călare pe cal,”

„fugi, fă, d-acilea”, îi zise Măria lu’ Topor,

„poate o fi avut așa o viziune”,

„ce viz…, dracu’ să aibă, fă”, zice,

„că mă blocai toată când aflai,

de era să mă piș pe mine,

făcui semnu’ crucii, scuipai în sân

și Tanța dispăru

cum dispare pensia lu bărbatu’ meu

când se oprește la cârciumă,

d-aia zic, fă, Mărie,

astea nu sunt chestii normale,

ori ne încearcă necuratu’,

ori sunt semne

de apocalipsă,

că prea s-a-nrăit lumea, zău!”

Cum stau ele de vorbă,

apăru și Tică al lu Făsui,

cam vânăt la față,

„bună ziua lele Mărie,

bună ziua țață Veto,

auzirăți ce găsiră copiii în zăvoi?

Doamne, așa ceva,

un șarpe mare, cât un balaur,

mort, spintecat de cuțit, sabie,

dracu’ știe,

de zici c-a fost răpus de Sfântu’ Gheorghe.”

Maria și Veta rămaseră mute

și cu viziuni pământii,

de abia se mișcau spre case,

spre apus, soarele se îngâna cu ziua,

satul se pregătea de cele ale nopții.

Citiți și „Vino, îngere”…, de același autor.