Într-o seară, un vis…
Spun mamei că mi-e foame
și-mi face semn să mă trezesc,
sunt buimac, plâng labișian, mama nu-i aici,
mă vizitează adesea într-o baie de somn,
ea, cea plecată în lumea veșnică a viselor,
Labiș zâmbește conspirativ și se topește prin ceață,
coșmarul stă la masă cu mine, e ora șapte fără un sfert,
cântă cocoșii a trezire și cocorii lasă țipătul lor
sub formă de dâră pe un celest amorf,
vino îngere, nuuu, nu te speria, nu te chem la o vodkă,
am interdicție, medicul m-a tăiat cu lama dintr-o coasă,
vino să bei din ceaiul de anghinare mai dulce decât
fărâma de viață, ce știi, tu, îngere, iată merindea unui vers
pentru că m-ai slujit cu credință, îndrăznește, stai pe umărul meu
și povestește despre lumea cea nevăzută, lumea mea nu are nimic nou
decât dezlănțuirea în fața arginților care nu ies la număr mai mult
de treizeci, daaa, în fața pungii omul se vede nemuritor,
gata și masa, sorbit-am și ceaiul, hai la lupta cea mare,
îngere, o punem de poezie, tu și eu, cititor și ascultător,
până când cocoșii vor cânta la miez de noapte și mama
va porunci să trec în lumea de dincolo, să stăm la un vis,
cică era odată, măi, îngere…
Răpciune insolent
Ceața a-mpărțit seceta
în două,
jumătate cerului plumburiu,
tribut domnului Bacovia,
și jumătate firului de iarbă
lăcrimat în absența păpădiei,
nici poetul nu mai sculptează
marmoreele vise în vers,
sticla de vodkă zace-ntr-un colț
de amintire,
sentimentele s-au amestecat
cu calculii dintr-un colecist
măcelărit pe masa de operație
într-o duminică anostă,
victorieeeeee, strigă un corifeu
tocmit guvernamental,
dar nimeni nu poate eluda ceața
ce ascunde imperii,
biserici
și republici,
facă-se voia ta,
Răpciune insolent!
Citiți și „Moon Eclipse”, de Ion Țoanță (click aici)
