Andra Tischer, Bel-Esprit.ro
De scriitoarea Doina Ruști mă leagă sentimente care țin de prietenia autentică, dincolo de geografia fizică sau de timpul care clădește bariere între oameni. ”Zogru” a fost cartea care m-a făcut să mă îndrăgostesc iremediabil de această femeie-femeie, mereu cu zâmbetul pe buze, cu o energie debordantă și cu o dispoziție de povestaș absolut inepuizabilă. Cu un palmares impresionant, 10 romane, peste 150 de povestiri, 40 de titluri traduse în peste 15 limbi, cu premii obținute peste hotare la cele mai importante competiții și festivaluri de carte, autoarea are o putere fantastică de a se reinventa cu fiecare volum în parte.
Nicolae Breban o așază pe un piedestal binemeritat, subliniind „capacitatea rară a Doinei Ruști de a schimba cu ușurință registrele narative o așază între scriitorii de primă mărime ai literaturii românești contemporane”, iar ascensiunea ei se află într-o dinamică de forță care confirmă valoarea operei sale.
Un lucru aș vrea să precizez în chip necesar: Dicționarul de teme și simboluri din literatura română, Dicționarul de simboluri din opera lui Eliade, Enciclopedia culturii umaniste pentru cei grăbiți, Manualul de literatură universală – toate aceste cărți mi-au servit în activitatea didactică drept surse de informare primordiale care au contribuit, în fiecare generație, la o mai bună înțelegere și aprofundare a literaturii noastre și a celei universale, precum și la formarea unei culturi generale solide. Poate ar fi bine să fie cunoscute de cât mai mulți profesori de limba și literatura română, părerea mea…
După cum spuneam de fiecare dată când am avut ocazia, Doina Ruști este un scriitor care trebuie să intre în manuale (toate), pentru că ea oferă cititorilor spectacolul rafinat al unei literaturi românești de mare clasă.
Iată interviul cu Doina Ruști:
Care este cuvântul/expresia care te definește ca femeie?
Doina Ruști: „Analitic”. Manifestările mele ca persoană conștientă de genul ei, de situarea socială în funcție de gen ori ca simplu specimen menit să perpetueze specia prin procreație – ei bine, manifestările mele au fost întotdeauna analitice, pornind de la întrebarea simplă de ce?, parcurgând drumul spinos al împotrivirii, al ieșirii din tiparul biologic. Încă de la vârstele mici mi-a propus să nu am copii, să nu fiu cumva „soție”, să nu ajung o simplă anexă a altei persoane etc. Independența mea ostentativă s-a manifestat analitic în absolut toate momentele vieții mele de femeie.
Care este cuvântul/expresia care te definește ca scriitoare?
Doina Ruști: „Analitic”. Orice poveste exprimă pentru mine un mod de a găsi legăturile dintre fapte, de a le înțelege istoricul: derularea, cauzele și consecințele. Sunt genul de scriitoare care întoarce pe toate fețele totul, de unde impresia de obiectivitate pe care au remarcat-o criticii, aici incluzând și eliberarea de sub apăsările feminității: nu scriu proză de gender, nu mă interesează segregarea pe sexe. Ci scriu despre oameni, în general.
Doina Ruști (din arhiva personală)
Cum este astăzi percepută literatura feminină? Care este importanța care i se dă, vis a vis de literatura scrisă de bărbați?
S-a creat un trend al scrisului cu personaje femei, care se comportă ca bărbații din proza anilor 60, dar și o confesiune în care feminitatea este pusă pe tapet. Dar literatura bună n-are sex. Prozatorul construiește o poveste, iar veridicitatea ei, capacitatea de a fi empatică – nu țin de sexul autorului. De aici și multele încercări de a scrie din perspectiva sexului opus.
De ce scriu femeile?
Doina Ruști: Există numeroase motive, printre acestea aflându-se și activismul. Dar nu mi se pare definitoriu să scrii doar pentru a milita pentru egalitatea de șanse între bărbați și femei. Oricum există o mentalitate înrădăcinată în orice femeie. Și-am să dau un exemplu: în lumea scrisului, cei mai mulți factori de decizie sunt de sex feminin: editoare, membre ale juriilor, jurnaliste și cronicari literari etc. Cu toate acestea, femeile nu sunt preferate de femei. Dacă o editoare va avea de ales între o scriitoare genială și un scriitor prost, va alege în mod constant scriitorul. Acolo unde am reușit prin scrisul meu s-a întâmplat pentru că am avut norocul să decidă un bărbat. Rareori femeile acceptă scrisul femeilor și am observat că o fac doar dacă manuscrisul e anonim. În condițiile astea, glumind, aș spune că femeile scriu pentru bărbați.
Care este atuul literaturii scrise de femei?
Doina Ruști: Sexul autorului contează doar în scrierile-manifest, în scrierile-politice și nici atunci în mod definitoriu. Pentru mine, experiența de femeie a contat mai mult în detalii; de pildă în romanul Lizoanca la 11 ani ani am mai multe secvențe legate de observația tipic feminină asupra sexualității masculine. Dar nu ele dau mesajul romanului. Tot așa, în Omulețul roșu, personajul narator este Laura, o femeie care își manifestă excesiv independența de gen. În Logodnica, am împărțit povestea în două: ce spune el, ce spune ea. În fiecare dintre părți am încercat să exprim o viziune care include și viziunea specifică unui gen. Dar acestea toate nu au legătură directă sau decisivă cu feminitatea mea, nu mă definesc ca scriitoare. Teme similare poate să abordeze si un scriitor. Nu cred nici în temele legate de experiențe intime. Nu cred în niciun tip de separatism. Nu mi se pare că ar avea importanță de exemplu dacă ar exista o literatură a oamenilor care poartă haine maro. Literatura cere diversitate, ca și viața.
Dacă recunoaștem femeii care scrie și rolul de mentor, care ar fi gândurile pe care le transmiteți astăzi femeilor din România?
Doina Ruști: Când o femeie are obsesia sexului ei și a nedreptăților sociale legate de gender – e mai bine să se facă activistă. Cred în principiul estetic și, da, există posibilitatea de a face dintr-o operă bună un manifest sau o carte a unei cauze. Dar în primul și-n primul rând, această cauză trebuie să degaje o emoție de tip estetic, în stare să devină literatură prin talentul unei scriitoare/unui scriitor pentru care sexul său nu se află în prim-plan. Când ai ceva de spus și crezi cu adevărat în mesajul tău nu mai contează dacă ești femeie sau bărbat. Problemele încep după publicare, când promovarea devine o cursă al cărei obstacol principal este mentalitatea femeilor. Uitați-vă la cronicile din acest an și vă rog să faceți o analiză a tonului, a numărului, a cronicarilor – pe sexe. Câte femei au luat un premiu în acest an? Câte premii s-au dat cuiva din afara grupurilor? etc.
Cât privește sfatul meu pentru femei, indiferent că scriu sau nu, e bine să aibă inițiativă, ca Elina din fragmentul de mai jos:
„La câteva zile după aceea, s-a oprit să ia niște ață de la un precupeț. Omul i-a spus că avea mai multă marfă la Hanul lui Chiriță, unde și locuia, iar Elina s-a oferit să îl însoțească. Mămularul a fost șocat, dar i s-a părut că nu era treaba lui s-o judece pe Elina.
Camera hanului era ca un ochi peste care tremura o pleoapă firavă. Prin ferestrele zăbrelite se vedeau coroanele teilor, iar pe pat se mișcau alene umbrele unor ființe subtile. Întâlnirea, de unde era doar o mică afacere, a devenit o încleștare pasională. Podeaua a fost tapetată cu multele fuste ale Elinei, iar șalvarii bărbatului au ajuns pe pervaz. Nimic din ceea ce trăise până atunci nu se compara cu această după-amiază. Vânzătorul de ace și ață s-a topit într-o oră, iar în noua lui stare, de lapte și miere, s-a strecurat fără grabă sub piele, s-a risipit prin vastele teritorii ale cărnii înfierbântate.” (Depravatul din Gorgani)
Recomandare: „Mămica la două albăstrele” e un roman care se citeşte cu sufletul la gură, un roman-surpriză care te lasă la final cu gustul uşor amar că s-a terminat prea repede…E o carte despre zilele noastre, dar şi despre istoria omului aflat într-o permanentă căutare a acelui „altceva”. Înveţi, aproape inconştient, că nu există ratare absolută, că viaţa îţi oferă la tot pasul şanse de a iesi din anonimat, într-o manieră sau alta. Şi că atracţia sexuală e fară greş călăuza spre tenebrele care zac, în stare latentă, în sufletul fiecăruia dintre noi. Citind, ai imaginea arhetipală a fiinţei umane, în toate luminile şi umbrele ei( aici, poate, mai mult umbrele, n.n) răsfrântă în oglinzi paralele.
Oricând poţi lua locul oricăruia dintre personaje, căci ele sunt copii ale aceluiaşi home duplex: trăind într-o lume a relativităţii, a pseudo-valorilor, a prozaicei lupte pentru ziua de mâine, trăieşti tentaţia de a rupe jocul şi, odată pornit pe calea asta, descoperi că nu mai poţi da înapoi. Sfârşitul e atât de bine orchestrat narativ, încât ai senzaţia că îţi scapă printre degete (probabil e şi o formulă a autoarei, de a-şi selecta cititorii) sau că îţi trebuie o altă cheie de receptare…
Mă gândeam că ar putea fi vorba despre mitul Văduvei negre, care îşi devorează „victima” spre a o poseda ad aeternum, sau poate despre faptul că omul, incapabil să aleagă un anumit drum, din cauza convenţiilor sociale sau ale unei atrofieri a propriei personalităţi, se răzbună, anihilând „ispita”, atât în forma ei manifestă,antropomorfizată, cât şi în propriul inconştient. Ca şi în „Zogru”, cheia interpretării rămâne, după părerea mea, în zona arhetipurilor, chiar dacă lectura de suprafaţă încearcă să ne ofere o poveste cât se poate de obişnuită, aproape un deja vu…
Licențiată în Filologie, Andra Tischer trăiește în Sibiu, fiind profesoară de limba și literatura română la Colegiul Național ”Octavian Goga” din Sibiu. A colaborat în cadrul Cercului Literar de la Cluj cu analize critice asupra creațiilor membrilor grupării, publicate în volume antologice, publică poezie în revistele Cenaclul de la Păltiniș, Confluențe.org, Logos și Agape (Timișoara), revista ”Singur” (Târgoviște), Melidonium (Roman, Neamț). Din 2015 până în 2017 a fost Secretar general de redacție la revista online Literatura de Azi. Publică volumul de poezii „Legi nescrise” în aprilie, 2018, la editura Armanis din Sibiu. Convinsă că salvarea ființei umane stă în iubire și în artă, capabilă să transfigureze orice fel de realitate, până și cea mai sordidă, Andra Tischer e o umanistă prin excelență, această vocație fiind cartea de vizită pe care și-a asumat-o tranșant cu fiecare ocazie.
