intenția mea a fost să mă dau la o parte
credeam că le fac loc și-o gaură-n cer
să treacă râuri
de celule aprig multiplicate,
ursitoare cu talgere pe cap purtând
semințe laconice, năvalnice împerecheri
între portocali și mame singure de pe planeta frig
niște păsări pictate și umede și multe
pe care nu am puterea
să le mai amintesc,
iar risipa asta de forțe – m-am gândit eu – să fie
pe baze magnetice,
cât mai abstracte și nepământești.
dar m-a spulberat viteza lor de surprindere
și-o avalanșă m-a luat pe coama ei de spirale
chiar atunci când
mă dădeam la o parte.
Citește și amintirea e o pisică verde
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
