Anul acesta am avut parte cu toții de cele mai frumos meșteșugite urări, parcă dospite în singurătatea și prohibițiile zilelor din acel 2020 pe care toată lumea l-a visat altfel. Cu totul altfel. Dacă ar fi să facem un inventar și o statistică, cel mai des întâlnit cuvânt a fost „sănătate” – ceea ce e firesc, desigur, date fiind circumstanțele generate de pandemie. Iată, mi-am spus, omenirea s-a întors la nevoile primare, la instinctul de supraviețuire, la setea de a fi viu în momentul în care catapeteasma lumii pare că se clatină din temelii.

Pe locul doi a trecut „bucuria”, probabil izvorâtă din recluziunea impusă la care am fost cu toții părtași. Dacă ne amintim de filmele cu prizonieri de război sau cu evadați/eliberați din carceră (vă recomand să vedeți „Papillon”, ultima apariție!), aceasta este starea pe care o redefinește acest cuvânt, atât de bogat din punct de vedere semantic. Ca emoție, bucuria e sinonimă cu descătușarea, exaltarea, cu privilegiul de a trăi clipe unice și de a conștientiza raritatea lor.

Și iată că, pe măsură ce clepsidra timpului își scurgea ultimele fire de praf, cuvântul „fericire” cădea pe locul trei în top, asemeni unei melodii care, după ce a stat în vârful ierarhiei prea mult timp, ajunge să fie înlocuită de o alta – de data asta, nu una nouă, ci, așa cum spuneam, revigorată conjunctural. Desigur, nu luăm în calcul clișeele și exprimările luate cu copy-paste, pe care le simți de la distanță circumstanțiale și aruncate în fugă, distribuite la nesfârșit (ați observat, bunăoară, că WhatsApp-ul începuse să semnaleze ”forwarded many times!” – ceea ce mi s-a părut extrem de interesant), ci urările care erau chiar „muncite”! Și atunci am înțeles că lumea în sfârșit face diferența dintre „bucurie” și „fericire”, lucru mare dacă ne gândim la ceea ce ne dorim – pe termen scurt sau lung.

Ia să vedem. „Bucuria este o emoţie plăcută sufletului, produsă de gustarea binelui pe care impresiile creierului i-l înfăţişează sufletului ca fiind al lui său. Bucuria provine din convingerea pe care o avem că posedăm un anumit bine, iar tristeţea din convingerea pe care o avem despre un anume rău sau un anume neajuns al nostru.” – Descartes. Sau: „Bucuria este, la bază, recunoştinţă. Este un act de mulţumire pentru tot ceea ce primim. Ea exprimă conştienţa că Dumnezeu ne-a dat în stăpânire lumea.” – Ley Gillet. În tot cazul: „Există o diferență între fericire și bucurie. Este important să fiți conștienți de acest lucru deoarece, atunci când lucrurile devin grele, logica ar putea să vă orienteze spre disperare sau mai rău, ați putea crede că trebuie să alegeți între greutăți și bucurie sau sprijin și separare sau lumină și întuneric.”, spune Danielle LaPorte.

Ce este atunci „fericirea”?Atât de multe definiții am citit, încât mi se pare că n-a existat niciun scriitor care să nu-și fi dat un răspuns la această întrebare – și știți ceva? Toate sunt simple, majoritatea sunt o „cheie” către alte interpretări: „Să nu aveţi nevoie de fericiri greşite, aceasta este fericirea voastră” (Seneca); „Omul cel mai fericit este acela care face fericirea mai multora.”(Denis Diderot); „Fericirea care nu durează, nu e fericire – e un mizerabil stupefiant.” (Camil Petrescu). „Fericirea cuprinde cinci părți. O parte este a lua hotărâri bune; a doua este a avea simțuri bune și sănătate trupească; a treia este reușita în ceea ce întreprinzi; a patra-i reputația bună printre oameni și a cincea abundența de bani și a bunurilor folositoare pentru viață.” –  Platon face aici o filosofie exhaustivă care, în mod normal, ar trebui să dea frisoare teoreticienilor și practicanților care se încumetă la acest experiment complicat.

Înțelepciune pământeană

Apoteotic: „Ca să fim deplin fericiţi, trebuie să fim deplin convinşi că fericirea există.”, spune Tolstoi, sugerând gradul de imponderabilitate cognitivă a fericirii, care, pentru el, pare a fi întâi de toate, o convingere, adică un ideal cu șanse de materializare, dependent însă de factori exteriori.

Așadar, recapitulăm: „bucuria” e o stare, o emoție palpabilă, cuantificabilă temporar; „fericirea” e un complex de trăiri care antrenează omul în toate dimensiunile ființei lui, deopotrivă călătorie și atingere a unei destinații ideale, mai  degrabă apanaj al celor care cunosc prăpastia și coborâșul, dar și urcușul pe brânci, neostoit. Și totuși, să nu uităm că un singur om din lume a atins starea de fericire absolută, iar aceasta se numea Nirvana. Restul o visează și încearcă să o clădească din bucuriile pe care știe să le cioplească din magma fiecărei zile. Și atunci, în fața acestei dileme, e legitim să ni le dorim pe amândouă, nu-i așa, pentru că omul are dreptul inalienabil la imaginație și la vis, ca un fel de compensație a finitudinii sale.

N-am auzit pe nimeni să-și dorească „maturitate” – și nu mă refer aici la maturitatea biologică, anatomă-fiziologică, în sensul propriu al cuvântului, ci la acea stare de completitudine a ființei, dacă mi-e îngăduită o licență. „O persoană matură este o persoană care poate să fie fericită cu ea însăşi.” – spune Osho, în cuvinte provocatoare. Înseamnă că fericirea se subsumează, sau, în orice caz, e dependentă de maturitate, și atunci lucrurile se complică și mai mult, iar căutările devin și mai anevoioase. Omul monadic, suficient sieși, a făcut pace cu lumea și cu demonii interiori, pătrunzând cauzele tuturor întâmplărilor care îl leagă prin fire nevăzute, uneori blânde, alteori tăioase, cu sine și cu lumea. „La tinereţe învăţăm; la maturitate înţelegem”: Ebner-Eschenbach pune un binemeritat punct pe i, atribuind maturității apanajul înțelegerii, adică al cunoașterii profunde care împacă toate contradicțiile, aducând cu sine liniștea, pacea interioară, asemănătoare acelei încrederi superioare și a rezistenței în fața fricii.

Prin urmare, ce ar fi de dorit mai mult, într-o lume a imponderabilităților „rotitoare”? Calmul care vine din interior și se răsfrânge asupra lumii și asupra mecanismelor ei, echilibrul, armonia, chiar dacă acest lucru implică timp și lupte de nedescris. Încetarea oricărei contradicții, în afara celor care nasc soluții izbăvitoare. Locul în care fericirea înseamnă brazda de pământ prin care se oglindește un albastru curat, după furtună. Locul acceptării care arde compromisul, ticăloșia, minciuna și păcatul, locul în care poți trăi cu tine însuți și totodată în lumea despre care uneori ai senzația că ar vrea să te sfâșie.Acel loc în care fiecare parte din ființa umană trăiește bucuria de a fi și fericirea de a simți gustul dorit al fiecărei clipe.

Un fel de înțelepciune pământeană, greu de atins, dar nu imposibil.

Multe ar mai fi de spus!

Și pentru că poezia este un astfel de loc, să-l lăsăm pe Nichita să ne ureze, la început de an:

„Clopotele norilor,
cu ding-danguri de ninsoare,
la-nceputul orelor,
iată-le, bat ora mare.
Crugul anului se schimbă,
un cuvânt rămâne-n urmă,
însă prea frumoasa limbă
niciodată nu se curmă,
ci azvârle înainte
noi urări, numai de bine,
prevestite de cuvinte
ninse sus, în înălțime:
Să vă fie anul-an,
suplu ca pe râuri unda,
să nu fie bolovan
peste suflete secunda,
nori să fie doar de ploaie
peste câmpuri jos, la vale,
niciodată să-ntretaie
raza fragedă de soare:
fie aerul curat
plin de păsări liniștite,
niciodată sfâșiat
de lungi fumuri stalactite;
limpede vă fie apa,
verde pururea pământul,
nu vi-l tulbure cu sapa
semnul rău înnămolindu-l;
pasul zvelt și luna albă,
gestul mâinii prietenos,
niciodată steaua slabă
cu luci mohorât de os;
pâinea să vă stea pe masă
aburindă, aburind
gheața ultimă rămasă
pe ferestrele din gând;
pură fie-vă zăpada,
încălzind la subțioară
floarea albă din livada
înflorită-n primăvară.”

Citiți și despre Calea inimii