Magdalena Hărăbor este profesoară la Colegiul Naţional ,,Dr. Ioan Meşotă”, Braşov și scriitoare, cu o activitate literară extrem de bogată. Numeroase premii la concursuri din țară și din străinătate configurează un profil de autor prolific, și, în același timp, cu multiple fațete, asigurându-și astfel originalitatea. Poemele publicate se disting prin forța metaforică, imagistica de o prospețime uluitoare, dar și prin puterea unui discurs poetic concentrat de a exprima trăiri autentice. Poeta dă glas unor emoții pătrunzătoare care își croiesc drumul către cititor într-un mod extrem de abil, prin polisemie și o simbolistică suplă, elementară, însă provocatoare de reverberații expresive certe. Despre Poezie și avatarurile ei creatoare, autoarea mărturisește:
„Poezia e miracol… e iubire… pură bucurie de a fi în armonie cu tine însuţi/însăţi şi cu lumea în care trăieşti.
Poezia echivalează cu o naştere şi cu o intensă trăire, cu o regăsire de sine după îndelungi căutări şi rătăciri pe căile abisului şi ale speranţei. E lupta cu Verbul, cu împotrivirile lui , prin perdele dense de ceaţă…
Poezia înseamnă nopţi albe, străfulgerate de cuvinte, venind şi plecând, plecând şi venind, lăsând în urmă, amărăciune şi dulceaţă, tăceri lungi cu sufletul în fierbinte îngenunchiere…
Poezia e actul ritualic al împărtăşirii unei taine ce vine dincolo de fire . Poezia e uitare de sine şi cufundare în esenţele pure, e un amestec de lumini şi umbre într-un noian de trăire.
E cântec perpetuu al fiinţei, când vesel, când trist, în care liniştea şi zbuciumul, agonia şi extazul se prind într-un dans ameţitor.
E patimă şi aspiraţie, aripă şi zbor, cădere şi înălţare, dor şi mângâiere, e flacără arzândă… Un izvor e, cu apă cristalină, verdele proaspăt al ierbii, cântecul melodios al păsărilor, răsărit de soare… curcubeu…
Poezia e sărbătoarea sufletului meu…”
Din arhiva personală a autoarei
Ne place
să credem că suntem aceiaşi
de la început
că ne cunoaştem îndeajuns
sau că suntem îndeajuns cunoscuţi
rouă
piatră
ploaie de vară
păcat de amurg
că nu ne schimbă trupul
rigid ca o coajă de nucă
ne place să credem că suntem prietenii frunzelor
croiţi din fulgi de timp
pe umerii zării
fulgi de greşală
cu aripi albastre
ne place să fim
aceiaşi
noi
azi poate şi mâine
zbor în bătaia săgeţii
fluturi
rotire de vânt
adieri de cuvânt
noi…
Anotimp
Am rămas atârnată-n iarnă
Ca o pasăre rănită
Cu aripi încătuşate-n zăpadă
în văzduhul sfâşiat de mister
În sânge răcoare
Se topeşte în mine înserarea
zâmbet alb,
îmi pare că aud glasul tău născând în mine fiori, zboruri….
se naşte în mine
zbor
glasul tău .
***
m-ascund în tăcere
îmi încerc curajul pe sârmă, ca un acrobat
dansez uşor
martor mi-e neantul silabelor
înfiorarea unei idei
mustul fericirii
îmi curge-n vene
zborul
veselia unei muze
în
istovirea liniilor de pauză
îmi încerc/mă încearcă singurătatea,
teama mă alungă
din mine
pe nota joasă/înaltă a vieţii
mai am de învăţat căderea
în secunde de miere
se va rostogoli tăcerea
în lume
portativul inimii
fereastră veşnic
deschisă.
Mă ard depărtările
atât de tare
când
apropierile se sting uşor
Imaginaţia ca o aripă frântă
Peste catrenele poeziei înserate
Între noi câteva spaţii pentru iluzii
Mai am de scris un capitol
apoi
îmi voi lua la revedere de la oamenii de zăpadă
Îmi voi închiria timpul pentru vindecarea rănilor necunoscuţilor
Frontierele…
Frontiere deschise
pentru visătorii
fără frontiere
Să ne desferecăm
sloiurile
Şi viaţa să zvâcnească precum
o vară fără carapace.
Citiți și Risipă de iubire – Cătălina Soare-Hull
