1889 a fost, pe departe, anul cel mai pustietor pentru literatura română, aflată într-o perioadă de avânt și prolifică deschidere spre modernitate, datorită lui Titu Maiorescu și cenaclului literar „Junimea” pe care îl înființase la Iași în 1863. În „Convorbiri literare”, organul de presă pe care îl lansaseră cu 4 ani mai târziu, prin aportul financiar al membrilor grupării, erau publicați cei mai de seamă reprezentanți a ceea ce, în lecțiile de școală, poartă numele de „Epoca Marilor Clasici” (preferăm scrierea cu majusculă, datorită importanței scriitorilor care se regăsesc aici: Ion Creangă, Mihai Eminescu, I.L. Caragiale, I. Slavici, Maiorescu însuși etc).

În 16 iunie dimineața, în jurul orelor 4 (nu se știe exact, pentru că poetul era singur – singurătatea aceea din versurile lui nu era deloc întâmplătoare și nicidecum o obsesie pur stilistică, ci o coordonată existențială), la Sanatoriul Dr. Șuțu (care îl tratase cu mercur, într-o cantitate mult peste recomandările medicale), Eminescu cere un pahar cu lapte, care i-a fost întins printr-un geamlâc de omul de serviviu, apoi se stingea într-o liniște nocturnă desăvârșită. Împlinise 39 de ani, trecuse prin diferite slujbe de-a lungul cărora cunoscuse mizeria umană, întâlnise oameni corupți până în măduva oaselor care jucau rol de Albă-ca-Zăpada (cum se întâmplă dintotdeauna), fusese acuzat de multe păcate, inclusiv de cel de a fi trăit o iubire nedemnă de marele lui suflet. Maiorescu îi atrăsese atenția de multe ori, întorcându-l din drumul spre o căsătorie care, spuneau gurile rele, „l-ar fi aruncat în brațele nefericirii.” Citiți „Mite. Bălăuca”, romanul lui E. Lovinescu, ca să pătrundeți mai bine adevărul faptelor.

Din momentul declanșării bolii, cu crize tot mai dese, relația cu Veronica Micle, „îngerul blond cu priviri albastre”, s-a deteriorat din ce în ce mai mult, nu doar din cauza depărtării geografice, dar și sufletești, interdicțiilor puse de Henrietta de a-l vizita, momentelor lui de înstrăinare de sine…

În 17 iunie, într-o sâmbătă ploioasă, la cimitirul Bellu, în București, Emin – cum îi spunea Veronica – s-a reîntors în pământul care l-a adăpostit în pacea lui cea rece. Cortegiul funerar a fost urmat de o doamnă „în cupeu”, despre care și astăzi lumea se întreabă cine a fost. Avea 39 de ani.

După alte trei zile, Veronica îi scria Smarei Gârbea: „Trebuie să-ți anunț cu toată părerea de rău moartea și chiar îngropăciunea lui Eminescu. Prin o fatală coincidență, tocmai în ziua în care el murise, eu, fără să știu, am scris versuri pe tema ”ce n-ar da un mort din groapă”, și pe care le-am și publicat în „România”; gândește-te, de un an de zile n-am făcut un vers cât de infim și în ziua aceea m-au cuprins un fel de friguri și în 20 de minute a fost făcută. După părerea multora este frumoasă, am să ți-o trimit și ție.”

Poezia poartă titlul: „Raze de lună – Lui” și a fost publicată în 20 iunie 1889 în revista „România”.

”Ce n-ar da un mort din groapă pentr-un răsărit de lună!”
Ai zis tu și eu atuncea, când pe-a dorului aripe
Duși de al iubirei farmec, privind cerul împreună,
Noi visam eternitate în durata unei clipe.
”Ce n-ar da un mort din groapă pentr-o jerbie de rază,
Ce din lună se coboară, și pământul îl atinge;
Să mai simtă înc-o dată fruntea că i-o luminează,
Și că-n pieptul său viața cu căldură se răsfrânge!”
Sigur, noi credeam că dânsul ar schimba cu bucurie
A sa liniște eternă, pacea lui nestrămutată,
Pentr-o rază de la lună, pentr-o dulce nebunie,
Pentr-o clipă de iubire din viața de-altădată.
Însă clipa de iubire zboară, zboară făr’ de urmă
Și în locul ei, amarul și pustiul ne rămâne.
Ah! Și ca să porți povara unui chin ce nu se curmă,
Tu cu moartea ta în suflet te târăști de azi pe mâne.
Dac-ar da un mort din groapă, pentr-un răsărit de lună,
A sa liniște eternă, eu aș da de voie bună
Toate razele de lună, toate razele din soare
Să te pot uita pe tine, să simt sufletul că-mi moare.
Asta ca să nu mai spună cineva că nu există conexiuni dincolo de trup, în spiritul care este etern, iar micile sincope nu fac decât să adâncească și mai mult, și mai puternic, căutarea și dorința de a fi împreună. Sau că oamenii care se iubesc se întâlnesc cu totul întâmplător, fără vreun scop anume. Eminescu și Veronica Micle au simțit cu adevărat ceea ce înseamnă și apropierea și depărtarea, pentru că același fluid a circulat prin venele lor, odată cu sângele.
După înmormântarea lui Eminescu, Veronica a mai rămas în București încă două săptămâni, apoi s-a retras la mânăstirea Văratec, unde obișnuia să se odihnească vara. În 3 august, seara, s-a hotărât că viața fără Eminul iubit e o jalnică luptă cu fiecare clipă și, ingerând o cantitate de arsenic, a murit în chinurile unei zile întregi. La fix 10 ani după ce a murit Ștefan Micle, soțul ei, și la 50 de zile după Eminescu. A fost înmormântată la mânăstire, în curtea din față, dacă mergeți într-acolo, o să descoperiți un mormânt cu o cruce de marmoră albă, de o simplitate absolut impresionantă. Avea 39 de ani.
„Nici cenușa noastră-n lume
Scumpo, nu s-o întâlni.”
Avusese dreptate Eminescu.
În decembrie al aceluiași nenorocit an 1889, aproape de trecerea în Noul An, moare Ion Creangă, răpus de epilepsie și de tristețea pricinuită de moartea lui Mihai, fratele lui de suflet: „Fu văzut plângând ca un copil şi adormind cu cartea de poezii a lui Eminescu. Presimţirea morţii se înnegri şi mai tare în inima lui. De acum el se gândi cu seriozitate la stingere şi-ncepu să-şi pună întrebări asupra vieţii viitoare. Ca diacon, nu prea se gândise la astfel de lucruri, luat de necazurile vieţii, şi nici seminarul nu avea obiceiul să răscolească sufletul cu nişte probleme care nu trebuie popilor de ţară.”, spune George Călinescu. Avea 52 de ani.