”Il me dit que je suis belle/ Et qu’il n’attendait que moi/ Il me dit que je suis celle/ Juste faite pour ses bras” … picăturile astea de seducție – în condițiile în care bărbatul dorește femeia iar femeia rareori dorește altceva decât dorința bărbatului -, își pot face scontatul efect pe durata unei melodii, unei seri romantice, fierbințelii unei veri și uneori … unei întregi vieți. Mmm, ce șușoteli belicoase aud acolo, în spate … sau este doar ecoul încuviințării?!
„Am fost crescută într-o familie în care dragostea și onestitatea erau cea mai mare comoară”
Patricia Kaas s-a născut pe 5 decembrie 1966, în Forbach, un orășel din regiunea Lorena, în estul Franței chiar lângă granița cu Germania. Puteți auzi limba germană aici la fel de mult ca franceza.
Încă din copilărie, Patricia a fost înconjurată de ambele culturi și nu este surprinzător pentru că tatăl ei era francez, iar mama germană – Irmgard, o frumoasă blondă cu ochi albaștri care a visat mereu să fie actriță. Când l-a întâlnit și s-a îndrăgostit de Joseph Kaas a renunțat la visele sale de fetiță și s-a dedicat vieții de familie. A născut 7 copii și i-a crescut alături de Joseph care lucra ca miner, amândoi ocrotind o familie în care copiii erau fericiți cu puțin. Patricia povestește că atunci când își vedea prietenii plecând în vacanțe nu era niciodată geloasă. „Am fost crescută într-o familie în care dragostea și onestitatea erau cea mai mare comoară”.
Mezină a familiei, Patricia era foarte timidă și modestă. Îi plăcea să-și petreacă timpul în camera ei ascultând muzica lui Claude Francois, era idolul ei și îl iubea atât de mult încât, atunci când acesta a murit ea a bolit câteva zile.
Copil fiind, Patricia vorbea limba germană deoarece era limba principală vorbită în casă. Abia când a mers la școală a învățat limba franceză. Nu-i plăcea școala. Problema nu a fost cu profesorii, ci cu colegii ei care nu o acceptau: nu-i plăcea să iasă prea mult, nu lega prietenii, nu fuma și era întotdeauna singură – nu era „populară”. Dar, dacă nu se simțea confortabil cu copiii de vârsta ei, Patricia se simțea grozav pe scenă. În această lume a adulților ea era fericită.
Patriciei îi plăcea să cânte și s-a întâmplat la vârsta de 8 ani, în timpul unui carnaval în Forbach, când interpretând melodia lui Claude Francois -Sale Bonhomme a câștigat primul său premiu – o pungă cu bomboane. De atunci a fost însoțită de mama ei la tot felul de concursuri, Irma crezând din toată inima în talentul fiicei sale.
La 13 ani, Patricia a primit un contract la clubul german de cabaret Rumpelkammer de la Saarebrück, în partea germană a graniței. Cânta de 3 ori pe săptămână, devenind aproape o cântăreață profesionistă. A rămas în acest cabaret timp de 7 ani. Susținută de mama sa, Patricia a decis să facă o alegere în favoarea viitoarei sale cariere de cântăreață și să renunțe la școală.
Câștiga bani buni și avea voie să-i cheltuiască așa cum îi plăcea. Mergea la cumpărături împreună cu mama ei, vorbea cu ea despre speranțele și visele lor. Patricia era un copil cuminte, nu s-a certat niciodată cu părinții, iar prima dată când a ”ieșit” la un club de noapte a fost când avea 17 ani și era clubul fratelui ei. Nu era interesată de băieți pentru că nu era foarte sigură în privința aspectului ei de fată slăbănoagă, minusculă, cu pielea palidă. „Am purtat întotdeauna tocuri pentru că eram atât de mică, dar, cel mai mult, eram nesigură pentru că eram atât de subțire, nu aveam sâni și asta mă făcea să mă simt mizerabil. Am purtat haine sac pentru ca nimeni să nu-mi vadă corpul, dar rezultatele au fost îngrozitoare. Nici măcar nu m-aș fi uitat la băieți, eram prietenă bună cu ei, dar nu-mi puteam imagina că vreunul dintre ei ar fi interesat de mine. Am început să mă dezvolt la 17 ani și mi s-a părut că a trebuit să aștept o veșnicie … La 17 ani am crescut cam 15 cm, lucru care m-a făcut foarte fragilă și slabă. Abia ani mai târziu am câștigat un pic de încredere și mi-am dat seama că pot seduce! ”
În 1983, un arhitect din Bitche (Moselle), pe nume Bernard Schwarz a intrat în clubul Rumpelkammer: „Când am intrat în club nu am observat-o. Nu am auzit decât o voce profundă. M-am uitat în jur și am fost șocat să văd această fată blondă fragilă.” Abea un an mai târziu, în mai 1984, Schwarz și-a sunat prietenii la Paris și a aranjat o întâlnire cu Joël Cartigny, director la studioul Phonogram.
În fața lui Joël Cartigny, Patricia a cântat câteva melodii franceze. Joël Cartigny își amintește prima întâlnire: „era o fată cu pielea aproape transparentă, îmbrăcată prost, care vorbea destul de prost franceza, dar cu ochi extraordinari și, desigur, acea voce magică … am simțit imediat că are un talent monstruos și un potențial enorm. ”
Cartigny s-a luptat cu Phonogram pentru a face o înregistrare cu Patricia, dar nu a fost ușor. I s-a spus de fiecare dată că ea nu se va vinde, deoarece la acea vreme ”chanson”-ul nu era popular.
Norocul Patriciei s-a datorat prezentării lui Gérard și Elisabeth Depardieu a unei casete video înregistrate cu ea. Când telefonul a sunat în casa Kaas și Gérard Depardieu însuși a cerut să vorbească cu Patricia, ea a crezut că este o glumă. El și soția sa au fost atât de impresionați de vocea ei, încât au decis să producă primul ei single. Piesa se numea Jalouse (Geloasa). O versiune promoțională a single-ului a fost lansată în 1985 în Franța și Germania, datorită finanțării lui Gerard. Schwartz și Cartigny au făcut promovare în Franța și Germania și au purtat tânăra cântăreață peste tot. Din păcate, melodia nu a avut mare succes. Patricia a fost destul de dezamăgită și dezamăgită de profesie. Momentul coincide și cu nenorocirea mamei care se îmbolnăvește de un cancer ganglionar, fără speranță de vindecare. Boala mamei sale a determinat-o pe Patricia să-și alunge visul, dar cea din urmă dorință a acesteia a oprit-o: ”Vreau să te văd realizând măreția”.
Schwartz, care a devenit producătorul personal al Patriciei, decide să finanțeze o altă înregistrare pentru protejata sa. Și atunci se aliniază astrele: compozitorul Didier Barbelivien sapă și scoate la iveală o melodie, o comoară neexploatată, pe care a scris-o în 1977. O melodie numită Mademoiselle chante le blues.
Și magia începe …
5 decembrie 1987, a 21-a aniversare a Patriciei. Ea urcă pe scena pe care a interpretat cândva Edith Piaf, Jacques Brel, Yves Montand, The Beatles, The Rolling Stones și mulți alții. Celebra sală Olympia din Paris. Patricia deschide concertul pentru cântăreața Julie Piétri. Este emoționată și nervoasă. Își cântă Mademoiselle chante le blues și urmează ovații în picioare. Toată lumea cântă cu ea. Un triumf!
În 1988 Patricia se mută la Paris. Ea revine în studio și înregistrează primul ei album. Melodiile toate scrise în colaborare de Didier Barbelivien și François Bernheim. Al doilea single se numește D´Allemagne, o melodie serioasă care spune despre „o altă Germanie”, inspirată din moștenirea Patriciei. Piesa câștigă mai târziu importantul Oscar SACEM pentru Song Of the Year. De asemenea, Patricia câștigă cel mai bun debut feminin la Victoires de la Musique (echivalent francez la Grammy). Următorul ei single Mon mec à moi este un alt hit puternic.
Albumul Mademoiselle chante … este în sfârșit lansat în noiembrie 1988. În câteva săptămâni devine aur în Franța, în alte trei săptămâni – platină! De asemenea, obține aur în Elveția și Belgia și se vinde cu succes în Spania, Germania, Austria, Canada, Japonia, Olanda …
Patricia își creează propriul univers bluesy, plin de povești de dragoste imposibile. Își creează imaginea unei fete fragile, cu aspect tomboy și o voce imensă. În curând, va avea o mare de fani în toată lumea. În primăvara anului 1989, Patricia începe un tur de promovare în Europa și URSS.
Este noul ambasador al muzicii franceze.
Și povestea continuă de atunci, vie și spumoasă, dezvăluind o femeie bijuterie care își întețește calitățile, se rafinează și uimește. Urmarea într-un nou articol …
Citește și A Song For You – Ray Charles
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.