Mamă dragă, n-am știut

Acum un an am sunat-o cu un nod în gât. Ce să-i spun? Cum să-i spun? Când știi că totul e derizoriu, că falsitatea vocii se răsfrânge dincolo de difuzorul telefonului, cum să-i spun: dragă mamă, la mulți ani! Îi știi sentința, te răzvrătești împotriva ei, te zbați inutil să recuperezi un timp lăsat în paragină că ai fost angrenată în viața-ți acaparatoare și n-ai știut să fii acolo unde avea nevoie să te simtă.

Dar mamele experimentează o renunțare de sine monstruoasă, dacă stau bine și mă gândesc. Degeaba, aș fi vrut să fie egoistă. Măcar atunci. Măcar o dată. Nu a fost capabilă. Probabil nici măcar n-aș fi înțeles vreodată asta. Dar sunt mamă la rândul meu și știu. Devenim propriii noștri monștri. Ne suprimăm și ne ținem respirația în suspensie eternă dacă manifestarea asta a noastră aduce bunăstare sufletească copiilor rupți din carnea noastră.

Îi spun de abia acum. Când frunzele uscate cad peste iarba de un verde intact, când hotarul dintre sezoane nu s-a definit încă. E toamnă mijlocie, dar parcă se vrea vară indiană, cu pulbere de soare scuturată prin frunzișul bogat, bătut de vântul întețit.

Îți uram la mulți ani, când știam că zilele-ți sunt limitate

Mamă dragă, n-am știut. N-am știut să contracarez spaima, să-ți fiu în preajmă cu seninătate, să-ți spun cu voce blândă și încrezătoare că o să fie bine și, mai ales, să cred că va fi bine. N-am fost în stare. Nici la celălalt capăt al telefonului n-am știut cum să procedez. Îți spuneam și nu credeam, îți doream și mă admonestam în gând de amăgirea hidoasă ce ți-o ofeream ca alinare. Dar n-am știut cum altfel! Îți uram la mulți ani, când știam că zilele-ți sunt limitate, zâmbeam ca să-mi înmoi glasul, dar sufletul mi se împrăștia în bucățele măcinate de neputință.

Tu înțelegeai și nu înțelegeai. Aveai momente când puteai discerne adevărul, realitatea prezentându-se brutală în mintea amețită de simptomatica manifestare a bolii invadatoare. Atunci te speriai și dubitai totul. Dar reveneai cu tărie și mă rugai fierbinte să mă rog. Să mă rog?! De două ori am crezut și mi-am depus sufletul fragil la picioarele divinității, de mii de ori am fost dezamăgită.

Nu mai cred, m-am trezit!

Nu mai cred, mamă dragă. Odată cu tine, odată cu ceasul care a adus veștile cele mai proaste din lume pentru mine, am uitat să mai cred, pentru a doua și ultima oară. Nu mai revin, nu mă mai întorc spre el. Nu-mi folosește la nimic credința deformată într-o entitate superioară care răpune fără tăgadă trupul și spiritul fragil. Nu iartă, nu absolvă, tormentează doar. Pur și simplu, fără nicio clemență. Nu mai cred, m-am trezit!

Dar m-am rugat totuși. Pentru că mă simțeam măruntă și meschină dacă nu o făceam pentru tine. Nu m-am rugat cuiva anume, în niciun caz unei divinități anume.  A fost, așa, o incantație adresată universului, mie chiar. Într-un final, tot ce-a ieșit la suprafață a fost insuficient pentru a căpăta puteri proprii. Mi se păruse că ascultasem o sentință și nu aveam capacitatea s-o fentez. Nu aveam! Nu știu dacă undeva adânc în minte mi-a înmugurit speranța pentru o clipă. Dar m-am rugat să-ți fie trecerea ușoară, să nu te umilească chinul, deși ai mai stat încă un an de atunci.

Dar mă rugam necontenit să nu fii copleșită de nedemna sfărâmare a ființei, puțin câte puțin, cum insistă perfid boala să o facă. A fost mai greu, să știi. Când rațiunea încerca să mă aducă în centrul adevărului respins. Mai greu decât să mă mint pe mine sau și mai rău, pe tine. Nespus. Ceva s-a rupt în mine. Mintea și sufletul s-au separat definitiv. Așa am simțit și de atunci mă însoțește această senzație de separare.

Minte cine spune că pleacă senin

Ai plecat între timp. N-ai fost ferită de suferință. Delicată și frumoasă cum ai fost, te-ai desprins dintre noi cu agonia celui care se teme de vid. De obscuritate, de despărțiri definitive. Cine nu se teme?! Minte cine spune că pleacă senin. Am văzut, figura ta traversată de agonie. Nu, nu există treceri ușoare… Mintea ta rătăcită căuta sensuri. Le îngânai, le chemai și le respingeai deopotrivă.

Mamă, fără să știi, ți-ai fixat privirea tulbure pe chipul meu și pentru o secundă ochii tai de miere s-au înseninat. Parțial conștientă, mi-ai zâmbit cu întreaga dragoste ce-ai acumulat-o în suflet și mi-ai spus că-ți sunt dragă. Cum să spun, tot tu… Tot tu ai făcut o sforțare să-mi aduci liniște în suflet. Tot tu ai găsit în adâncuri, în ultimele tale momente de intersectare cu realitatea din care te desprindeai tiptil, tăria să zâmbești ca o mamă ce-și vede pruncul, cu acel surâs pe care doar o mamă-l poate dărui. Doar pentru o clipă.

Apoi, în ultima zi de mai exploziv și cald, când amiaza fierbinte învăluia întreg orașul, s-a stins orice lumină îți mai anima privirea. În ultima zi de primăvară, mamă. Îți anunțasei într-un fel plecarea, simțeai că te duci puțin câte puțin, dar amânai dintr-un motiv neștiut nouă.

Icoană de mamă cu copii pribegi

N-am experiența comemorării, mamă dragă. Nu sunt convinsă c-am ales cea mai bună cale să-ți comunic așa, amestecat, trăiri nearticulate. Dar dacă erai aici, ar fi fost ziua aia în care iar puneam mâna pe telefon și te sunam. Imaginația îmi joacă feste. Aleg să cred că dacă era posibil să te sun iar, ai fi fost veselă și pleznind de sănătate dincolo, la celălalt capăt al firului invizibil dintre noi. Îmi place să cred asta. Cumva-mi aduce puțină liniște.

Știi, te-am scos cu greu de la favorite. Mamitzica, așa erai trecută în telefon. Și te și vedeam cu zâmbetul tău frumos, icoană de mamă cu copii pribegi. Că așa sunt mamele, icoane pentru sufletul nostru. Te-ai desprins însă. Te idealizez, știu… Dar îmi lipsești și nu pot înlocui absența cu nimic. Ne-ai părăsit prematur și ne simțim toate orfane. Cu identitatea șubrezită. O vom repara oare vreodată? Cine știe…

E toamnă instalată bine, frunzele cad ruginii fără a priva de frunziș dens coroanele bogate în culori ale copacilor. Zici că plouă cu frunze, nu par smulse de vânt din copaci. Probabil nu e vântul, cad ele, sătule să mai stea aninate. E un joc de culori, ce n-ai mai văzut, un covor condimentat cu roșcat și verde. Peste el se scutură o pulbere de soare măruntă. Ar fi fost o zi sublimă pentru tine. Cu foșnet de vânt jucăuș, cu zumzet de albine, cu natură splendidă, așa cum îndrăgeai odată. Sunt 25 de grade după amiaza, parcă te și aud comentând că ție așa îți place, iubești toamna reținută și demnă, nu vara mult prea excesivă și sufocantă.

Să știi că te cert în gând c-ai plecat

E tardiv acum să-ți spun la mulți ani. Te port în suflet, dar nu mă amăgesc. Nu mai exiști decât în memoria noastră. Nu te mai sun, nu-ți mai spun la mulți ani, dar te iubesc la fel. Să știi că te cert în gând c-ai plecat. Mă trezesc conversând în gând cu tine, mă enervez când realizez că n-am cum să-ți cer părerea ca de obicei, mă enervez din nou pe tine, c-ai lăsat viața să te fenteze. Uit cum se face ceva și-mi spun nesăbuit, las’ că o sun pe mama. Îmi îngheață sângele în vene când îmi dau seamă ce ridicol sună. Nu mai pot să te sun. Astfel, revin iar cu doruri acute și gânduri pregnante înspre tine.

Vor mai fi toamne, cu siguranță vor mai fi luni de octombrie, dar dorurile întețite pot obtura alinierea gândurilor și n-aș vrea să le las pe mai târziu. Acum, că mă gândesc la cum a fost, la derularea monstruoasă a zilelor în care moartea se instala înciudată stingându-ți treptat ochii, mintea, sufletul, arterele, înțeleg că negam bucuriile mărunte ce vroiam să le regăsim lângă tine, umbrite de temeri, de neputință…

Mamă dragă, acum mă simt a nimănui. Ce să fac, dacă tot refugiul meu era la tine?! Știi, te iubesc pentru că, indiferent cât te-am amărât cu neștiința mea copilărească, cu desprinderile firești ale copilului de părinte, cu nesăbuința tinereții, vocea ta care liniștea și încuraja n-a lăsat să transpară c-ai suferit vreodată din cauza mea. Ca mamele. O suferință înalțătoare, dar totuși conștientă și resimțită în adâncuri.

Ne-ai lăsat orfane!

Și cum tot suntem la mărturisiri acum, să știi că te-am urât și încă te mai urăsc uneori dezechilibrat, alteori în egală măsură. Ce simți față de cel care pleacă neanunțat?! Ce faci când te simți părăsită?! Te răzvrătești și strigi și urăști. De ce te-ai neglijat? De ce ți-a fost teamă? Știi tu că ne-ai privat de mâna tămăduitoare a mamei, de încrederea în viață?! Cum să gestionăm ipostaza asta? Ne-ai lăsat orfane! Însă, țip în singurătate, când nimeni nu mă vede. Dar, epuizată, tac până la urmă.

Și te iert, te iert, mamă dragă, dintre toți, suferința ta a fost schingiuitoare, nu ți-a biciuit doar trupul plăpând, ci și sufletul și spiritul. Le-a nimicit cu nepăsare. Te iert, te-am iertat, ce mi-ai dat tu, mamă, de-a lungul vieții, a fost infinit mai mult decât mi-ai luat cu plecarea ta abruptă. Ai lăsat, ce-i drept, un gol, un spațiu pe care nu știu să-l umplu, poate doar cu doruri care rănesc în loc să vindece. Dorurile sunt vindecătoare atunci când la capătul distanței se află persoana idealizată. Noi n-avem norocul ăsta. Rațiunea-mi respinge ideea unei lacrimi, încă n-am învățat să plâng… Dar totuși, a rămas sentimentul  vădit de ocrotire maternă în aerul de multe ori irespirabil, dragoste ce dăinuie și e răspândită, nu în neant, ci împrejuru-mi. Nu știu cum. De asta, te iert!

Știu că azi în mod deosebit, tot tu mi-ai spune o vorbă bună. Tot tu. M-ai certa puțin, te-ai rățoi la mine, te-ai arăta o vreme ofensată de lipsa mea de percepție a stării tale, după care ai ceda, ca-ntotdeauna. Când te-aș suna să-ți spun la mulți ani, aș devia și aș începe să mă plâng că mă supără copiii, că e nedrept pe lumea asta, că e greu printre străini, că n-am chef de ordine în casă sau în suflet, că e soare în loc să plouă, că… Tu, deși ziua ți-ar fi dedicată în întregime ție, mi-ai alina tristețile doar cu o vorbă.

Și te iubesc. Întru totul, definitiv.

Meditez la ce spun acum și-mi dau seama cât greșeam. Dar tu m-ai îndemna să mă iert. Să las, că tu lași mereu de la tine. În acest mod neputincios, încerc să mă iert. Să mă iert că uneori gândurile îmi erau acaparate de griji ce te excludeau, c-am lipsit în unele momente și n-am remarcat nevoia ta de companie, că te-am crezut invincibilă. Știi că te-am judecat nesăbuit, ca un copil care crede că totul i se cuvine, în special când ești convins de nemurirea părinților? N-am fost în stare să-ți șterg suferința complet.

De când au venit veștile, ca un uragan, cu încă o primăvară în urmă, ți-ai dat doar un an de viață cu noi. Ar fi putut fi mai multi… Dar e loc de iertare pentru tot. A fost greu de digerat și te-am judecat. Puteai preveni, dar ți-a fost prea frică. Mă iert, c-am fost prea slabă să mă iau de piept cu universul ăsta strâmb, să-l repudiez cu mai multă forță. Mă doare incapacitatea, mă seacă neștiința, mă sperie deschiderea sufletească pe care nu știu cum s-o închid. Dar mă iert, ca să pot continua cumva. Și te iubesc. Întru totul, definitiv. Nu e un rămas bun. Nu mă simt în stare. E doar o înșiruire de afectivitate neexplorată până acum. Nu pot să-mi iau adio de la tine. Persiști să fii, fără a fi. Știu, e greu…

Citiți aici un alt text al autoarei.