Eclectic, dar talentat, Guillermo del Toro și-a deschis pelicula Crimson Peak folosind subtilitatea unui roman scris de Henry James și l-a încheiat cu un potop carnal, doldora de pulsiuni. Rezultatul este unul bulversant. Chiar titlul filmului incită spectatorul să pătrundă în universul romantic și provocator de la Crimson Peak. Câtă vreme celelalte producții (Pan’s Labyrinth și The Devil’s Backbone) vizau un aspect din istoria tragică a Spaniei (apărarea din timpul războiului civil), noua realizare face o deplasare în spațiu și timp: intriga din Crimson Peak se derulează la finele secolului al XIX-lea în Statele Unite și în Anglia.
În spatele farmecului oferit de costume și de întreaga imagerie barocă, se adăpostește o lucrare închegată. Spre această idee ne-a condus afișul: poziția personajelor ne reamintește de cea a universului fantezist din Familia Addams, dar și de celebrul tablou semnat de Füssli, care o reprezintă pe Lady Macbeth somnambulă. Totuși, în Crimson Peak, ghoticul nu se limitează doar la imagini simplist prezentate. Sub pelerina romantismului noir, filmul lui Guillermo del Toro se-nscrie în tradiția literaturii anglo-saxone, pe linia Lady in White, The Turn of the Screw, Wuthering Heights și Rebecca. Cineastul mexican multiplică motivele și asamblează referințele erudite, integrându-le într-un construct original și coerent.
Plasat în Cumbria, într-o casă imensă, ce stă să cadă, dintr-o regiune rurală şi muntoasă din nordul Angliei secolului al XIX-lea, tânăra scriitoare Edith Cushing (Mia Wasikowska) se îndrăgosteşte şi, apoi, se căsătoreşte cu Sir Thomas Sharpe (Tom Hiddleston), un erou fermecător, dar cu un trecut misterios.
Nu trece mult timp până când Edith începe să descopere puţin câte puţin faptul că adorabilul ei soţ nu este chiar ceea ce părea. La rândul ei, Edith are un admirator în persoana medicului Alan McMichael (Charlie Hunnam), un tip tăcut, timid şi foarte inteligent, care o iubeşte, cu pasiune, pe eroina principală. Nici cumnata ei, Lady Lucille Sharpe (Jessica Chastain), nu-i face viaţa mai uşoară.
Crimson Peak narează povestea lui Edith Cushing, tânăra și talentata romancieră, care și-a pierdut mama încă de la naștere. Trăiește în Buffalo, alăuri de tatăl ei, iubitor care-i oferă toate condițiile pentru a scrie și pentru a-și urma, astfel, visul. La o întâlnire cu editorul ei, căruia îi încredințase romanul ei, îl întâlnește pe Thomas Sharpe, un june aristocrat englez de care se va îndrăgosti. Tânărul enigmatic era permanent însoțit de sora sa, Lucille, alături de care forma un duo straniu.
Dacă acest film pare că ridică genul horror la rang de capodoperă, totuși, el nu-i respectă, pe de-a-ntregul, codurile. Precum și în cazul altor pelicule semnate de Guillermo del Toro, coridoarele și culoarele, spațiile de tranziție care joacă un rol important, sunt locurile în care se poate întâmpla orice. Arhitectura ghotică a manoir-ului familiei Sharpe participă la angoasă, multiplică efectul de perspectivă. Ușile încuiate, umbrele proiectate pe unii pereți, orologiul care stă, ușile care scârțîie sunt elemete ce țin de filmul horror, dar sunt asamblate după o rețetă proprie.
La acest autor, orice element banal poate căpăta aspecte terifiante: instalată în conacul soțului ei, Edith se joacă cu mingea și cu cățelușul până când mingea revine fără… câine. Abia în astfel de momente, te înspăimânți, câtă vreme fantomele nu par deloc malefice; Guillermo del Toro relevă faptul că doar oamenii pot provoca rău semenilor. Fantoma mamei lui Edith, în ciuda aspectului coșmaresc, încearcă să o prevină pe fiica ei asupra pericolului ce-o aștepta.
Deja familiarizată cu partiturile de factură ghotică, tânăra Mia Wasikowska aduce aerul de inocență, atât de necesar pentru a contrabalasa doza de malefic din cadru. În cazul lui The Labyrinthe of Pan, în profunzimi (grotă sau peșteră) se găsește originea pericolului/crima originară: personajul trebuie să transgreseze interdicția ca să descopere ceea ce era ascuns și prezentat doar de fantome și de blestemele care le apăsau. În Crimson Peak, verticalitatea este redată printr-o sinistră scară substituită de-un vetust ascensor, cușcă din fier cu aspect terifiant. În acest spațiu teribil, ascensorul aducea din străfunduri argila care înroșea apa și solul, conferindu-i filmului dimensiuni mitice dacă avem în vedere referințele camerei secrete din pelicula lui Fritz Lang.
Deși întinde la maximum nervii și răbdarea spectatorului, Crimson Peak îl uimește prin splendoarea vizuală și plasticitatea filmului. Culorile (interioarele sunt dominate de roșu și verde) și montajul sunt admirabile. Cineastul mexican jonglează cu efectele de ecou și cu rimele vizuale (două scene de înmormântare se reiau, într-un interval de câțiva ani), scena uciderii tatălui lui Edith este dominată de contrastul cromatic (roșul incandescent și albul imaculat). De asemenea, delicatul serviciu de ceai chinezesc devine leitmotivul filmului și ne reamintește de peliculele polițiste sau de victimele din romanele scrise de Agatha Christie, așa cum melodia pe care Lucille o tot reia la pian devine rima muzicală a filmului. În final, întreg filmul este construit ca un diptic pictural în care fiecărui spațiu îi corespunde o paletă coloristică adecvată: în America domină tonurile bej și auriu, amintind de dulceața cu care Edith era înconjurată, câtă vreme, în Anglia, culorile sunt reci, metalice, evocând disperarea lui Edith, devenită soția lui Thomas.
Conacul în ruină joacă rolul esențial și explică titlul și doza de malefic din acest film. Imensa casă este invadată de fluturi de noapte care agonizează înainte de-a fi reușit să iasă în aer liber. Aceștia sunt prezentați (prin gros-plan) și devorați de alte inscete, așa cum soarta tinerei este prinsă într-o capcană uriașă. Ruina este simbolul valorilor unei lumi apuse, căreia americanca nu-i acordase atenția cuvenită. Paloarea morbidă a celor doi aristocrați (Sir Thomas și sora lui) induc ideea de vampir și amplifică misterul vieții lor. Sub aceste aparențe sinistre, personajele se regăsesc în postura celor care-au distrus vieți pentru a le fura averile. Incapabili să se adapteze unei lumi noi, în care să-și câștige singuri existența, cei doi nobili degenerați devin anacronici. Folosind în exces otrava, videază existența tuturor celorlalte personaje de forța vitală.
În ciuda unei atmosfere crepusculare, filmul lui Guillermo del Toro nu este lipsit de umor și de-o undă fină de umanism. Personajul care îl întruchipează pe medicul lui Edith este pasionat de Conan Doyle și va sfârși prin a pune în practică lecțiile lui Sherlock Holmes, în ancheta asupra dispariției tragice a tatălui eroinei, apoi pornește în căutarea fetei. Personajele din acest film nu sunt monolitice fiindcă și maleficii frați Sharpe sunt animați, la un moment dat, de oarece trăire, Thomas devine chiar sensibil în fața talentului scriitoricesc al tinerei americance.
Guillermo del Toro are propria-i formulă atunci când amestecă stiluri și re-asamblează elemente diferite și pare că se joacă de-a creatorul. Sub carapacea înfricoșătoare ghotică, se-ntrăvăd fisurile fine ce lasă la vedere fragilitatea, așa cum conacul sinistru mai întâi, sângerează, apoi respiră. Impregnat de melancolie, cu imagini care sugerează haosul și deprimarea, Crimson Peak evită, în final, tragismul fiindcă fata palidă și rănită – din ultimul cadru – nu iese definitv din scenă, ci doar întoarce pagina și trece de etapa copilăriei.
Crimson Peak
Regizor: Guillermo Del Toro
Scenarist: Guillermo Del Toro, Matthew Robbins
Compozitor: Fernando Velázquez
Operator: Dan Laustsen
Producător: Guillermo Del Toro, Callum Greene, Jon Jashni,Thomas Tull
Monteur: Bernat Vilaplana
Distribuţia
Charlie Hunnam (Dr. Alan McMichael)
Tom Hiddleston (Sir Thomas Sharpe)
Jessica Chastain (Lady Lucille Sharpe)
Mia Wasikowska (Edith Cushing)
Burn Gorman (Holly)
Jim Beaver (Carter Cushing)
Via WebCultura
Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent”.