Iadul dinlăuntru

DESINE FATA DEUM FLECTI SPERARE PRECANDO “ Las’ nebunia de a crede că-ndupleci cu plânsetul zeii!” (Eneida, VI, 376, traducere George Coșbuc)

„ – Vrei să spui că dacă o să pictezi un paravan cu Iadul, trebuie să fi văzut tu însuți Iadul?” (Paravanul-Iad și alte povestiri, Ryūnosuke Akutagawa, editura Humanitas, colecția Raftul Denisei) 

Cu pielea încrețită, de parcă din tălpi până pe coarne avea numai coajă de nucă, tremura chircit într-un colț al vidului pe care-l întinsesem între trezie și somn, storcând dintre coarne mai mult decât din ochi lacrimi amare, neprihănite, repetând atavic m-ai îmblânzit, m-ai îmblânzit.  N-am apucat să cad în neființa somnului când, într-o duhoare de hoit putregăit ce umplea cu deznădejde hăul atotputernic, recreat cu fiecare încercare de a adormi, țesut meticulos în fiecare ungher al sinelui, am rupt din mine un bocet de îngroapăciune și țărnă muiată de tălpile opincilor celor urgisiți sub stăpânirea neantului , smuls cumva din mușchiul iubirii și dus înspre buze, stins cu atâta durere în coșul pieptului. Ridicându-mă din sicriul tăcut al fiecărei nopți rederulate în neștire, uuuurletuuuul nu-și găsi defel forța necesară de a se recrea, nici măcar scâncetul. Suspendată, chinuită în ceea ce nici iad, nici rai nu părea a fi, repetam purgatoriul într-o sfârșeală a neputinței, într-o stare acută și vie de apelpisie:  „Voi ce sunteți? Din vecinica-nchisoare de ce fugiți pe negrul rîu în sus? a zis mișcând a feții-onestă floare.” (Divina comedie, Purgatoriul, Cântul I, Dante)

Îmi lăsase această entitate sub piele, în îmbrățișarea aceea fatidică din fața hotelului, în care pierdusem și câștigasem totul laolaltă, înghițită-n vertijul ruletei rusești în care mă autoexecutasem. Mă rugasem fierbinte ore în șir să iasă pe ușă, așteptând cuminte execuția glonțului atât de moale, răul cel mai bun cu putință ce-avea a veni înspre mine. În strângerea aceea frântă de timp, unde trecutul era o tâlcuire, viitorul o minciună sfruntată, iar lumea nicidecum o linie dreaptă, căzusem și urcasem deodată, zgâriindu-mi una dintre pleoape de-un vârf de stâncă încinsă din infern, iar cu buza de sus, de sub corăbioară, sorbisem roua paradisului, plânsetul drept al luminii, fiecare bobiță din fiecare ochi îndurerat. N-a curs nici sânge, nici lacrimi și nici salivă. În iad și în rai nu e loc de secreții, iar de regrete cu-atât mai puțin. Între trupurile noastre se deseneau cercuri nesfârșite de minutar, prin și înlăuntrul nostru se mișca clipa, o veșnicie, lipsa oricărei măsuri. 

Însămânțase în mine lumina veșnică, cel puțin așa simțisem atunci, acolo unde trecutul și viitorul intraseră  între oasele noastre ticăitoare, cleiuri în disoluție, preschimbându-se în eternitatea lui Acum, dar iată, nu lumină împrăștie el, ci întuneric, înghesuind într-un cotlon al ițelor mele un șeitan. Să fi fost el acolo mereu și pieptul lui lipit de-al meu să-l fi trezit? Care dintre noi să fi fost cel cu Lumina? Care Întunericul? Veniți de luați Ce?  De la Cine Ce luăm într-o îmbrățișare? Ce dăruim? Și ce primim? Ce e în noi? Ce doarme și ce e treaz? Ce ar fi trebuit să las să se prăpădească în clipa aceea pentru a crea viață, și nu moarte, lumină, și nu întuneric? Ce-ar fi trebuit să știu că trebuie să plece, dar n-am făcut-o? Ce trebuie să piară spre liniștea mea și spre-mblânzirea demonului sădit, sau poate doar născut deodată cu mine? Care-i Urâtul de care mă tem și ce folos aduce în mine, azi, puterea acelui întunecat al pierzaniei? Ce ar fi trebuit să fie deces atunci și nu a fost, dându-i zile maleficului? Ce-i musai să se sfârșească azi? Ce-i musai să supraviețuiască? Și cărei vieți mi-e cu neputință să-i dau naștere? Și dacă nu atunci, și dacă nu acum, atunci când? Lumină din lumină sau întuneric din întuneric? Te-ai întrebat? Te răscolește? Te-ai chinuit cu povara aceasta vreodată? E iad sau rai în interiorul nostru? Și dacă suntem făpturile cele mai demne, de ce iad ne dăruim unul altuia în loc de tihnă și lumină? De ce mai jos decât jos e doar sus în noi? Și de ce darul împlântării vieții în noi e mai sus decât ce se află cel mai sus, dar totodată mai jos decât ce se află cel mai jos? Tu știi? Spune-mi că-mi poți răspunde! Sau taci. Ceea ce nu poți să pui în cuvinte pricep doar în tăcere. Orice grai lumesc e desuet acolo unde schimbăm energie, fie ea fără prihană sau întinată. 

Ștefana Dicu

„Chipul ridat îi era inundat de o strălucire de neînțeles- strălucirea extazului. Aș fi jurat că ochii săi nu-și mai vedeau fiica arzând de vie. Dimpotrivă, splendidele culori ale flăcărilor și trupul femeii zvârcolindu-se printre vâlvătăi îl umpleau de o fericire imensă.” (Paravanul-Iad și alte povestiri, Ryūnosuke Akutagawa, editura Humanitas, colecția Raftul Denisei)

Nu voi afla. Nu voi trăi nicicând răspunsul pe pielea mea, sub fiecare dulce tăietură de lamă a întrepătrunderii, ci doar spectatorul mut al propriei vieți voi fi. Viața va curge prin mine, precum și frica de cel cu coajă de nucă drept piele și coarne ascuțite, întocmai ca în frescele bisericești cu pogorârea la iad, un fel de scara întoarsă și preschimbată a raiului de la Sucevița. Urâtul va tremura pitit într-un ungher al meu prin care pulsul rătăcește buimac, poate că doar cât ai clipi, sau cine știe, și-n somnul cel de veci. Iadul dinlăuntru va dăinui, dar cât? Și cât e rai, dacă există și-acela în noi? Adevărată și una e murdăria lăuntrică, căci numai și numai ea nu se duce cu săpun. Să fie ura și patima mea cea care mă întinează și-n fața cărora apa limpede a raiului se înfioară? Iar tu? Poți curăța inima ta cu iubire? Poți tu prin osteneala inimii a-ți face sabie dreaptă?  E-a ta puterea anticipării, confruntării demne, răpunerii sângeroase a propriului ego? Cu post și înfrânare făcut-ai-o destul… Inimii ce-i lași sub lama tăioasă a orgoliului? Fi-va inima cea de va disipa iadul dinlăuntru sau cugetul e cel ce îl va birui? Ieși-vom cât încă clipim din închisoarea sinelui? Arde-vom oare mocnit, perpelindu-ne cu fiecare umflare de piept în clocotul demonilor de după zăvoarele hameșului eu? Privi-vom oare, vreodată, în propriul drum al sângelui nostru prin vase, în propriile vintre tributare putrefacției? Ne vom atinge sufletul vreodată cu șanțurile buzelor, în care fiecare oftat crapă și plânge a neputință? Nicio radiografie, niciun CT și niciun RMN nu citește în duhul din noi și niciun aparat nu ne măsoară strigătul nevolniciei noastre. Suntem pierduți!? Sau fiii și fiicele lui Dumnezeu? Allah? Yahweh? Buddha? 

“Sfarmă, Doamne, inima mea, să-ncapă în ea iubirea infinită.”

Ce ziceți să repetăm cazul lui Ernie Chambers, cel care pe 14 septembrie 2007 a depus un dosar la tribunalul din districtul Douglas prin care l-a dat în judecată pe Dumnezeu pentru că provoacă „inundații teribile, cutremure cumplite, uragane înfricoșătoare, tornade terifiante, boli pestilențiale, foamete grozavă, secete devastatoare, războaie de exterminare, malformații congenitale și altele asemenea” ? Ne-ar mântui una ca asta sau iadul dinlăuntru e unul dintre darurile Lui întru izbăvire și-o cruce mult mai grea decât oricare alta cioplită vreodată? 

MIREASA NENUNTITĂ

“Către tine suspinăm, gemând și plângând în această vale de lacrimi… Așadar, mijlocitoarea noastră, întoarce spre noi ochii tăi cei mulostivi… O, milostivă, o, blândă, o, dulce Fecioară Marie!”

În solitudine îi dăm întâlnire Domnului, singurătate trăită și de Iisus pe cruce până a încredința sufletul în mâinile Tatălui și în pustie urlăm animalic către tăcere, către o Taină ce nu se vrea a fi descoperită. E iadul, e raiul în noi sau nu e nici una, nici alta?  E numai și numai frică… E numai și numai vină… iar dinlăuntru spre dinafară scoatem din noi, cu amărăciune, cu fals și prea târziu regret, tot ceea ce e mai rău și mai opac: Iad din iad se face deșertăciune și vis… ☹

Într-o dimineață cu lacrimi trebuincioase L-am întâlnit pe sfântul apostol Pavel în Corint. Din templul lui Apollo ieșeam, când urma pașilor lui blânzi m-a purtat înspre platforma Bema, în Agora. Mergeam spre judecată și tot ceea ce mai rețin sub sfârșeala leșinului e dar din dar se face rai…

“ – Cu toate talentele noastre artistice, dacă nu urmăm calea Celor Cinci Virtuți, suntem condamnați la flăcările veșnice ale Iadului!” (Paravanul-Iad și alte povestiri, Ryūnosuke Akutagawa, editura Humanitas, colecția Raftul Denisei) 

DA, PAVEL. RAI DIN RAI SE FACE DAR!

Ștefana Dicu

Și dacă…?