e-un dulce frison al geodeziei umbrei
și-o zi un
ceas anume bate-mpreună
cu mine
dar nu știm nu
știm unul de altul
și-naintăm mână în mână către ce ne-a rămas
din ce n-am respirat niciodată
neputințele mele și chibzuite
uimirile tale
zgândăre buba roșie din palme
să dea
să dea sângele.
Citește și din scoarța copacilor se prepară pielea de elefant
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.