Cum iubesc scriitorii? 

Doza de iubire este unică la fiecare scriitor în parte, dar există o însușire care îi apropie și îi totalizează. Poate că există chiar și o lege, atunci când vine vorba despre scriitori și arta lor de a scrie. Vers, frază, poezie, text…rezumându-se toate acestea în chin și întrebare. Nu pot ști sigur care este acea lege, dar pot totuși să bănuiesc de ce pot ei să scrie. Și să scrie unii al naibii de bine. Legea fundamentală este că fiecare scriitor respiră eternitate. Respiră și expiră eternitate prin toți porii epidermei, prin toate organele vitale care definesc și configurează trupul omenesc.

Eternitatea pe care o respiră scriitorii, poeții și făuritorii de proză deopotrivă, poate fi asemănată cu nectarul din meniul de la masa zeilor, cu focul din Olimp pe care Prometeu ar fi vrut să-l aducă oamenilor cu prețul înlănțuirii și suferinței sale pentru o veșnicie, cu lâna de aur după care au plecat Iason și argonauții în căutarea ei, crezând pe alocuri că este doar un mit.

Flacăra din eternitatea scriitorului este dârzenia care l-a însuflețit pe Icar să-și făurească aripile, unica sa modalitate de a se elibera și asumarea sacrificiului suprem pentru a trece dincolo de condiția primă care I s-a oferit spre cunoaștere. Traseul flăcării din condeiul scriitorului, se aseamănă cu drumul parcurs de Orfeu spre inima Infernului pentru a o scăpa pe preaiubita sa soție Euridice. De asemenea, eternitatea pe care o respiră scriitorii este firul Ariadnei care l-a călăuzit pe Tezeu prin labirintul Minotarului. Arta scriitoricească este praful de pe multele pene ale păsării Phoenix, care s-a scuturat de propria-i cenușă și a revenit la viață.

Arta de a scrie este îngerul care s-a ascuns în pleopa întredeschisă, pentru a se refugia din lumea despicată în puncte dulci și amare. Un înger decăzut, bag seamă, care își cutreieră propriul drum pentru a redobândi paradisul pierdut, întruchipat în mărul Edenului. Eva cutreieră visele, Adam cutreieră cuvintele. Cuvintele, dar și Necuvintele. Și în acest sens, scriitorii sunt ei înșiși artă. Pentru că nu au nevoie de multe cuvinte pentru a se exprima. Sunt suficiente și Necuvintele, care trec dincolo de limitele imaginate sau neimaginate de noi.

            „Când un scriitor se îndrăgostește de tine, fii sigură că n-ai să mori, ci ai să trăiești.”

(Mike Evett)

Prin tine, prin el, prin ce scrie. Vei trece nevătămată și fără prea multe bătăi de cap între creaturile Scilla și Caribda și îți vei păstra sfânt principiul de „aurea mediocritas”. Pentru că scriitorii sunt calea de mijloc, atunci când lumea te îndeamnă să calci pe extreme. Există și excepțiile de scriitori care șochează, dar mulți sunt cei care sunt responsabili de aducerea echilibrului prin cuvânt.

Iată, spre ilustrare, un fragment din una dintre cele mai frumoase scrisori din literatura română, adresată de scriitorul Liviu Rebreanu soției sale, Fanny, în 1912.

…” Căci iubirea cere supunere, o supunere oarbă, ca şi credinţa. În iubire n-ai să fii convins niciodată, n-ai să aştepţi probe niciodată. Tot ce nu e supunere şi devotament nu e iubire. Trebuie să trăieşti mult, trebuie să suferi mult, trebuie să pricepi mult pentru ca inima ta să fie în stare a primi iubirea. Cei ambiţioşi, cei mândri, cei obraznici şi nerecunoscători nu pot şti ce este iubirea şi, aşa, cei mai mulţi dintre noi de-abia la vârsta de cinzeci de ani începem să înţelegem iubirea, atunci, deci, când e prea târziu…

Pe mine viaţa m-a frământat, m-a umilit; mie viaţa mi-a mulcomit glasul. Astfel am ajuns să nu mai spun că ele nu merită să fie iubite, ci strig pretutindeni: ştiu să iubesc fiindcă am învăţat a plânge, a suspina şi a mă resemna!

Astăzi aş vrea şi eu să nu iubesc, aş vrea să fiu iar mândru, ambiţios, cuceritor… Dintr-asta se vede că sunt îndrăgostit! Dacă aş şti cânta din syrinx, te-aş duce într-o poiană scăldată în lumină de lună, într-o poiană unde încă nu s-a încuibat mândria omenească, şi ţi-aş şopti la ureche cântecul celor iubiţi. Atunci poate ai pricepe şi tu că iubirea nu cunoaşte ceea ce lumea numeşte “a fi iubit”.

Te iubesc pentru că mă iubeşti: acesta este un schimb, dar nu e iubire. Te iubesc pentru că te iubesc, şi nimic mai mult; te iubesc numai pentru că te iubesc; aici începe iubirea. Îţi mulţumesc din suflet că te iubesc: acesta e cântecul iubirii. Omul îndrăgostit nu zice: te iubesc pentru că eşti oacheşă; nici: te iubesc pentru că eşti bună. Omul îndrăgostit zice: te iubesc cu toate că eşti oacheşă, cu toate că eşti bună şi te-aş iubi chiar dacă ai fi blondă sau dacă ai fi rea.”…

Istoria pe răzătoare

Citiți și Frida Kahlo: Nu te opri unde nu poți iubi…