inima mea e leagănul tuturor cuvintelor
din ele cresc copaci și din ei
cad semințe
astfel se nasc visele cotropitoare de drumuri
sfârșitul oricărui drum e pădurea
cea mai amarnică iubită
fără ea trai nu e, dar nici moarte
o porți pe tălpile sufletului căci el
merge în mâini apucând fiece piatră
și îndesânduși-o-n gât ca pe-o lacrimă
neplânsă
ce colier porți tu, inimă
mi-ai spus azi, inimă, că
din scoarța copacilor se prepară pielea de elefant
de-aceea doar ei pot purta unele
inimi pe spate
când pleacă
foto tumblr.com
Citește și momentul unic irepetabil
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.