Platon, Republica, Cartea VII. Una dintre lecturile obligatorii prin care ar trebui să trecem cu toţii de mai multe ori, în momente diferite ale vieţii. O lecţie despre iniţiere, despre lume şi lumile pe care le cuprinde tăcut, despre menirea omului şi despre calităţile necesare „ieşirii” la lumină.

Da, se aseamănă foarte mult cu mitul labirintului, acel traseu pe care îl străbatem cu toţii, încercând să ne croim un destin acceptabil, în limitele putinţelor noastre. Doar că, spre deosebire de povestea miticului Theseu, ajutat de misterioasa Ariadna şi de al ei fir roşu, Platon nu aruncă în arenă posibilitatea întâlnirii providenţiale în urma căreia să ieşi luminat la suprafaţă şi apt de fapte eroice, în cea mai largă accepţiune a cuvântului. În mitul peşterii nu poţi avea drept ajutor decât privirea lucidă, prin comparaţie, a destinului celorlalţi, alături de care eşti „încătuşat” în bezna ignoranţei. Vei fi mai bun ca ei? De ce oare? Sau te vei mulţumi să mergi cu gloata, temându-te că a fi diferit va face din tine persona non grata? Ce ai în plus faţă de ceilalţi, dar în minus?

Aşadar, să cercetăm cu atenţie textul, să-i pipăim metaforele şi să vedem dincolo de el complexitatea vieţii. Doar imboldul interior te poate face să ieşi din cutie, din labirint sau din peşteră, fiecare cum vrea să-i spună acestei închisori în care ne poate aduve propria minte, pe lângă acest corp trecătoar al nostru care e prima barieră în cale deplinei libertăţi. Eşti ceea ce face din tine mintea ta, sau, mai bine zis, eşti singurul care te poate scoate la lumină şi te poate conduce spre adevăr, libertate, credinţă, iubire, bine, frumos, adică spre ESENŢĂ.

Şi totuşi, undeva deasupra, ca o promisiune a recuperării Paradisului pierdut, se află Drumul şi Lumina de Afară. Între starea de sclavie din peşteră şi lumea de la capătul celălalt, o călătorie ce poate fi dureroasă uneori, presărată cu multe obstacole neprevăzute, de dificultăţi diverse, dar cea mai mare încercare este Voinţa de a ieşi la lumină – cea reală, cea adevărată, cea fără dubiu, pentru că este lumina Soarelui. Soarele, centrul sistemului nostru cosmologic, echivalentul plexului solar, locul în care se naşte fiinţa noastră spirituală, sediu al creierului emoţional, recunoscut ca forţa vieţii, motorul forţei vitale. Reprezintă prin urmare o chestiune de impuls, de asumare să rupi lanţurile şi să te aventurezi afară din tine, punându-ţi la încercare limitele. Ieşirea din labirint înseamnă, mai presus de toate, maturizare, după ce omul trece prin proba de foc a descinderii în Infern (descensus ad inferos).

Urcuşul în sine echivalează cu transfigurarea, condiţie sine qua non a accesului la transcendenţă. Lumea care se descoperă în faţa ochilor neobişnuiţi cu lumina soarelui este, de fapt, ceea ce Platon exprima prin expresia “a învăţa nu este altceva decât a-ţi reaminti” pentru că ea întregeşte omul cu jumătatea fiinţei sale pierdute odată cu alungarea din Paradis. Memoria conservă acest păcat primordial şi, iubitoare de frumos, permite oamenilor de o anumită natură  încercarea de a se întoarce în locul din care au purces.

Toate umbrele de pe acei pereţi goi ai peşterii nu sunt decât iluzii şi fapte înşelătoare pe care necunoaşterea le aruncă drept năvod credulilor care nu încetează a se crede buricul lumii. Spre deosebire de aceştia, omul devine fiinţă (în sensul pe care îl dă Noica devenirii) prin educaţie, în tot ceea ce înseamnă ea: de la educarea propriei persoane şi până la gestul sublim al educării celorlalţi, semn al deplinei maturităţi. De aceea e bine să citim, până când vom avea noi înşine discernământul vorbelor, al acţiunilor şi al devenirii noastre, iar până atunci să-i ascultăm pe acei drepţi gânditori care, la rândul lor, şi-au descoperit resursele interioare pentru a putea ieşi din peşteră.

Veţi observa câteva simboluri fundamentale: peştera, spaţiu al formării, drumul, calea care induce direcţia ce poate fi şi ambivalentă, ieşirea, spaţiu simbolic situat între două lumi, cea de jos şi cea de sus, despărţind lumina de întuneric, binele de rău, soarele, simbol vital care însumează sensurile existenţiale superioare.

Ceea ce vedem, simţim, trece prin filtrul propriei noastre raţiuni, reprezintă o garanţie a veridicităţii. Diferenţa este, din nou, aceea că marele filozof antic ridică multe semne de întrebare în ceea ce priveşte capacitatea oamenilor de a înţelege importanţa actului în sine, de a accepta şi îmbrăţişa schimbarea, de a rezista puterii universului înconjurător de a copleşi prin frumuseţea lui inefabilă.

Veţi parcurge, dacaă veţi citi cu atenţie, un drum iniţiatic la rândul vostru, în urma căruia puteţi lua decizii importante şi vă puteţi stabili punctul de reper, acela din care veţi putea răsturna lumea, după cum spunea Galilei. Această lectură vă va fi sprijin temeinic, pentru că, la capătul ei, după recitiri atente, veţi descoperi voi înşivă ieşirea către un nou eu, către o nouă fiinţă.

Mai departe – am zis – compară firea noastră în privinţa educaţiei şi a lipsei de educaţie cu următoarea întâmplare: iată mai mulţi oameni aflaţi într-o încăpere subpământeană, ca într-o peşteră, al cărei drum de intrare dă spre lumină, drum lung faţă de lungimea peşterii. În această încăpere ei se găsesc, încă din copilărie, cu picioarele şi grumazurile legate, astfel încât trebuie să stea locului şi să privească doar înainte, fără să poată să-şi rotească capetele din pricina legăturilor. Lumină le vine de sus şi de departe, de la un foc aprins înapoia lor; iar între foc şi oamenii legaţi, este un drum aşezat mai sus, aşa cum este paravanul scamatorilor, pus dinaintea celor ce privesc, deasupra căruia îşi arată ei scamatoriile …”

„Văd” – spuse el.

„ … mai încearcă să vezi şi că, de-a lungul acestui perete, nişte oameni poartă diferite obiecte care depăşesc în înălţime zidul, mai poartă şi statui de oameni, ca şi alte făpturi de piatră sau lemn, lucrate în chipul cel mai divers. Iar dintre cei ce le poartă, unii, cum e şi firesc, scot sunete, alţii păstrează tăcerea.”

„Ciudată imagine şi ciudaţi sunt oamenii legaţi!”

„Sunt asemănători nouă – am spus. Căci crezi că astfel de oameni au văzut, mai întâi, din ei înşişi, cât şi din soţii lor, altceva decât umbrele care cad, aruncate în foc, pe zidul de dinaintea lor?”

„Cum ar putea vedea altceva – spuse el – dacă întreaga viaţă sunt siliţi să-şi ţină capetele nemişcate?”

„Dar ce ar putea vedea din obiectele purtate? Oare nu tot acelaşi lucru?”

„Bun, şi?”

„Iar dacă ei ar fi în stare să stea de vorbă unii cu alţii, nu crezi că oamenii noştri ar socoti că, numind aceste umbre, pe care le văd, ei numesc realitatea?”

„Necesar.”

„Şi ce-ar face dacă zidul de dinainte al închisorii ar avea un ecou? Când vreunul dintre cei ce trec ar emite vreun sunet, crezi că ei ar socoti emisiunea sunetului iscată fiind altceva, în afara umbrei ce le trece pe dinainte?”

„Pe Zeus, – răspunse el – nu cred!”

„În general, deci – am spus eu – asemenea oameni ar putea lua drept adevăr decât umbrele lucrurilor.”

„E cu totul obligatoriu.”

„Priveşte acum în ce fel ar putea fi dezlegarea lor din lanţuri şi vindecarea de lipsa lor de minte, dacă aşa ceva le-ar sta în fire: atunci când vreunul dintre ei s-ar pomeni dezlegat şi silit, deodată, să se ridice, să-şi rotească grumazul, să umble şi să privească spre lumină, făcând el toate acestea, ar resimţi tot felul de dureri, iar din pricina strălucirii focului n-ar putea privi acele obiecte, ale căror umbre le văzuse înainte. ce crezi că ar zice, dacă cineva i-ar spune că ceea ce văzuse mai înainte erau deşertăciuni, dar că acum se află mai aproape de  ceea-ce-este şi că, întors către ceea-ce-este în mai mare măsură, vede mai conform cu adevărul? În plus, dacă, arătându-i-l pe fiecare dintre obiectele purtate, l-ar sili, prin întrebări, să răspundă ce anume este lucrul respectiv? nu crezi că el s-ar putea afla în încurcătură şi că ar putea socoti că cele văzute mai înainte erau mai adevărate decât cele arătate acum?”

„Ba da.”

„Iar dacă l-ar sili să privească spre lumina însăşi, nu crezi că l-ar durea ochii şi că ar da fuga îndărăt, întorcându-se spre acele lucruri pe care poate să le vadă şi le-ar socoti pe acestea, în fapt, mai sigure decât cele arătate?”

„Chiar aşa!”

„Dar dacă cineva l-ar smulge cu forţa din locuinţa aceasta, ducându-l pe un suiş greu şi pieptiş, nedându-i drumul până ce nu l-ar fi tras la lumina soarelui, oare nu ar suferi şi nu s-ar mânia că e tras? Iar când ar ieşi la soare, nu i s-ar umple ochii de strălucire, astfel încât nu ar putea vedea nimic din lucrurile socotite acum adevărate?”

„N-ar putea, cel puţin îndată, să le vadă!” – grăi el.

„Cred că ar avea nevoie de obişnuinţă, dacă ar fi ca el să vadă lumea cea de sus. Iar mai întâi, el ar vedea mai lesne umbrele, după aceea oglindirile oamenilor şi ale celorlalte lucruri, apoi lucrurile ele însele. În continuare, i-ar fi mai uşor să privească în timpul nopţii ceea ce e pe cer şi cerul însuşi, privind deci lumina stelelor şi a lunii mai curând decât, în timpul zilei, soarele şi lumina sa.”

„Cum de nu!”

„La urmă, el va privi soarele, nu în apă, nici reflexiile sale în vreun loc străin, ci l-ar putea vedea şi contempla, aşa cum este, pe el însuşi, în locul său propriu.”

„Necesar.”

„După aceasta, ar cugeta în legătură cu soarele, cum că acesta determină anotimpurile şi anii, că el cârmuieşte totul în lumea vizibilă, fiind cumva răspunzător şi pentru toate imaginile acelea, văzute de ei [în peşteră].”

„E clar că aici ar ajunge, după ce va fi străbătut toate celelalte etape.”

„Ei, şi nu crezi că dacă omul acesta şi-ar aminti de prima sa locuinţă, de înţelepciunea de acolo, ca şi de părtaşii săi la lanţuri, el s-ar socoti pe sine fericit de pe urma schimbării, iar de ceilalţi i-ar fi milă?”

„Cu totul.”

„Iar dacă la ei ar exista laude şi cinstiri şi s-ar da răsplată celui mai ager în a vedea umbrele ce trec alături şi care îşi aminteşte cel mai bine cele ce, de obicei, se precedă, se succedă, sau trec laolaltă, şi care, în temeiul acestor observaţii, ar putea cel mai bine să prezică ce urmează în viitor să se mai întâmple, ţi se pare oare că omul nostru ar putea să poftească răsplăţile acelea şi să-i invidieze pe cei onoraţi la ei şi aflaţi la putere? Sau ar simţi ce spune Homer, voind nespus mai degrabă argat să fie pe pământ la cineva neînsemnat, sărman şi fără de stare, consimţind să paţă orişice mai degrabă decât să aibă părerile de acolo şi să trăiască în acel chip?”

„Aşa cred – zise el. Ar voi să păţească orice mai curând decât să trăiască în acel chip.”

„Mai gândeşte-te şi la următorul aspect: dacă, iarăşi, acel om, coborând, s-ar aşeza în acelaşi scaun de unde a plecat, oare nu ar avea ochii plini de întunecime, sosind deodată dinspre lumea însorită?”

„Ba da” – zise.

„Iar dacă el ar trebui din nou ca, interpretând umbrele acelea, să se ia la întrecere cu oamenii ce au rămas totdeauna legaţi şi dacă ar trebui s-o facă chiar în clipa când nu vede bine, înainte de a-şi obişnui ochii, iar dacă acest timp cerut de reobişnuire nu ar fi cu totul scurt, oare nu ar da el prilej de râs? Şi nu s-ar spune despre el că, după ce s-a urcat, a revenit cu vederea coruptă şi că deci nu merită să încerci a sui? Iar pe cel ce încearcă să-i dezlege şi să-i conducă pe drum în sus, în caz că ei ar putea să pună mâinile pe el şi să-l ucidă, oare nu l-ar ucide?”

„Ba chiar aşa.”

„Iată, dragă Glaucon – am spus eu – imaginea care trebuie, în întregime, pusă în legătură cu cele zise mai înainte: domeniul deschis vederii e asemănător cu locuinţa-închisoare, lumina focului din ea – cu puterea soarelui. Iar dacă ai socoti urcuşul şi contemplarea lumii de sus ca reprezentând suişul sufletului către locul inteligibilului, ai înţelege bine ceea ce eu nădăjduiam să spun, de vreme ce aşa ceva ai dorit să asculţi. Dacă nădejdea aceasta e îndreptăţită, Zeul o ştie”.

Şi o lecţie simplă, pe final:

1. Să taci dacă nu ai de spus ceva original sau de valoare!
2. Să taci dacă simţi că ai vorbit destul sau observi acest lucru pe faţa interlocutorului!
3. Să taci până când îți vine rândul să vorbești, chiar dacă e greu să suporţi amânarea!
4. Să taci atunci când ești provocat, pentru că orice reacţie poate şi va fi folosită împotriva ta!
5. Să taci atunci când ești nervos, pentru că orice ai spune, vei răni pe cineva!
6. Să taci atunci când ești ispitit să bârfești, pentru că întotdeauna va fi un al treilea care te dă în vileag!
7. Să taci atunci când ești ispitit să critici, pentru că nici tu nu eşti perfect!
8. Să taci, pentru a avea timp să gândești înainte de a vorbi!
9. Să taci înaintea celor mai experimentaţi şi mai în vârstă decât tine!
10. Să taci în faţa celui care îţi adresează vorbe grele, pentru că înţeleptul cedează calea câinelui.

Citiţi şi despre Constantin Noica