”Gândirea utopică ratează realitatea”, spune Adela Toplean.
Ceea ce îmi pare cel mai relevant la cei cu gândire utopică este reducționismul, schematizarea. Dacă idealul îi cere realității mai mult decât poate da, utopia e o insuficiență perceptivă a acesteia.Dau un exemplu.
Pragmatismul – ca utopie – simplifică realitatea în mod brutal, îi amputează niște dimensiuni. NU întâmplător pragmaticii trag tare cu ”realismul” și se laudă că ei nu sunt ca filosofii și visătorii, ei sunt ancorați, ei au în vedere ”planul concret”.
Nu au nici cea mai vagă bănuială că acel ”plan concret” e doar o reprezentare, o paradigma simplificatoare, un vis și o filosofie schematice, rudimentare. Păi nu sunt, căci filosofii și visătorii au acces la complexitatea vieții și la anumite straturi tectonice ale realului care pragmaticului îi scapă.
Visătorii înțeleg ceva mai mult, văd ceva mai mult.
Utopistul, de orice fel, e un visător nevrotic.
El vrea să schimbe întregul univers după formula înțelegerii lui sau în funcție de frustrările și resentimentele proprii.
Dacă fanteziile primului sunt alimentate de presiuni și pulsiuni naturale – visezi să ai o familie, o grădină, un copil, să ai parte de dragoste – iar aspirațiile idealismului de imperative morale, ideile celui atins de febra utopiei au o rigiditate implacabilă, sunt fixe, redundante și isterice.
Caraterul rudimentar al utopiei spre deosebire de caracterul tanscendental al idealului înghesuie realitatea într-un pat al lui Procust.
Visarea își trage sevele din dorințe, idealul din înțelegerea principiilor fondatoare de lume și civilizație, iar utopia din resentiment, aș adăuga.
Se poate spune și că utopia e idealul prostului. Omenirea nu a fost prostită niciodată cu morală aristotelică sau kantiană, ci cu utopii.
”Dacă gândirea utopică ratează realitatea, realitatea în schimb NU ratează niciodată gândirea utopică! Între cele două apare, aproape mereu, un divorț urât, cu multe daune colaterale. Fiecare îi smulge celeilalte ce poate, cât poate și când poate (neo-comunismul e o astfel de consecință târzie a unor valori utopice mai vechi).
În termeni formali, ce am spus mai sus ar putea suna așa: când sistemul social e prea vulnerabil pentru a mobiliza mecanisme și procese adaptative care să acomodeze – în varianta lor domolită, acceptabilă social – niște valori utopice care l-au infestat, nu vor întârzia să apară, în amonte, procese sociale aberante care AMPLIFICĂ răul.
Îmi vine să spun că realitatea se revoltă împotriva acestui corp străin care este valoarea utopică.
De altfel, îmi aduc aminte că Parsons scria despre sistemele de credințe că pun cele mai mari probleme de instituționalizare, ajungându-se chiar la situația interesantă în care valorile respective, în varianta lor pură, neinstituționalizată, să fie opusul a ceea ce ajung să fie efectiv prin instituționalizare!
Perspectiva lui Parsons nu-mi pare nici fundamental diferită și nici mai prejos de explicația pe care o dădea, la finele anilor ’70, André Scrima. Scrima vorbea acolo de deturnarea simbolurilor, de degradarea suflului religios și transformarea sa în ideologie care compromite credința, fără să compromită însă din punct de vedere social religia instituționalizată. De pierdut, adică, pierd întotdeauna credincioșii autentici, nu cei care se cred “religioși”. (Într-un fel – deși aici e nevoie de multă nuanțare -, pe bună dreptate se spune că răul vine întotdeauna din interior.)” Adela Toplean
