Femeia? Tot filozofie…

Încerc să pun ordine în toate definițiile mai mult sau mai puțin alegorice, simbolice sau metaforice pe care le cunosc, și îmi dau seama că o să-mi ia foarte mult până să obțin tabloul perfect… Refăcând în sens invers traseul cultural al umanității, ”se sparie gândul”, cum zicea înțeleptul cronicar, pentru că ea a fost prezentă în toate reprezentările artistice și literare ale fiecărei perioade însemnate în istoria lumii. Practic, femeia a fost o modă, una dintre cele mai proteice, mai complexe și mai bulversante dintre toate.

La început, a fost Creatura zămislită din trupul însuflețit al lui Adam, care de atunci a revendicat-o mereu ca făcând parte din el, mereu inegală. Mereu acolo, mereu în afara lui, în preajmă. Ea l-a umplut de fericirea stării de a-și uita singurătatea, tot ea l-a coborât din Rai, împlinind primul paradox în care a încăput atât de bine, încât l-a perpetuat până în zilele noastre: păcatul Evei, cea al cărui nume înseamnă Viață, l-a făcut muritor și l-a învățat umilința și resemnarea. A fost, cu alte cuvinte, singurul vis al bărbatului care s-a transformat  pe neașteptate și pe negândite în coșmar, și de atunci o caută mereu, sperând să-și recupereze dreptul la Imortalitate.

Lui i-a rămas în schimb Forța cu care să pună ordine în lume, acolo unde femeia-stihie amenința cu năucitoarea ei putere de seducție. În patria de ape a lui Poseidon, ea a fost Sirena care i-a adus din larg marinarii, să-i așeze temelie pe fundul mării și piatră de hotar la maluri… Energie și durere modelatoare, dor de casă și neînfrânată patimă erotică a lui Ulise, bravul navigator pierdut între femei precum un val care ajunge la liman abia după ce și-a ostoit înverșunarea.

Femeia-cântec l-a răpit femeii-casă și i-a încurcat drumurile, pentru că ea singură clădește zid de apărare și când iubește și când vrăjește. Bărbatul n-o poate vedea însă decât dintr-un singur unghi, pentru că el e vânătorul care o țintește sau artistul care îi modelează formele de Galatee, lăsând pe seama altor fantomatice prezențe sufletul ei, care cu greu se lasă modelat…

trebuie să vă amintesc aici, ca un intermezzo afectiv, de poemul lui Nichita:

Către Galateea

Îţi ştiu toate timpurile, toate mişcările, toate parfumurile
şi umbra ta, şi tăcerile tale, şi sânul tău
ce cutremur au şi ce culoare anume,
şi mersul tău, şi melancolia ta, şi sprâncenele tale,
şi bluza ta, şi inelul tău, şi secunda
şi nu mai am răbdare şi genunchiul mi-l pun în pietre
şi mă rog de tine,
naşte-mă.

Ştiu tot ce e mai departe de tine,
atât de departe, încât nu mai există aproape –
după-amiază, după-orizontul, dincolo-de-marea…
şi tot ce e dincolo de ele,
şi atât de departe, încât nu mai are nici nume.
De aceea-mi îndoi genunchiul şi-l pun
pe genunchiul pietrelor, care-l îngână.
Şi mă rog de tine,
naşte-mă.

Ştiu tot ceea ce tu nu ştii niciodată, din tine.
Bătaia inimii care urmează bătăii ce-o auzi,
sfârşitul cuvântului a cărui prima silabă tocmai o spui
copacii – umbre de lemn ale vinelor tale,
râurile – mişcătoare umbre ale sângelui tău,
şi pietrele, pietrele – umbre de piatră ale genunchiului meu,
pe care mi-i plec în faţa ta şi mă rog de tine,
naşte-mă. Naşte-mă.

În mâinile lui iscoditoare, Femeia devine Idee, Cuvânt, mai apoi, și matrice din care se nasc toate formele de existență văzute și nevăzute, și îl coboară în lumea ei de Frumos, dându-i surâsul care-i descrețește fruntea și centura de siguranță de care să-și agațe visele întemeietoare… Tot ea se-nchide mai apoi, cum se lasă negura pe ape, căci ea e si mormântul în care se pierd toate, atotputernica Geea la care ne întoarcem, rând pe rând, într-o infailibilă ordine perfect ritmată.

Fecioara devine mamă, iar mama devine factotum, e legea simplă a firii care dezleagă toate virtuțile ei, rând pe rând, într-un carusel amețitor al rolurilor niciodată încheiate, mereu reluate cu o conștiinciozitate demnă de maeștrii ceasornicari sau de călugării miniaturiști: femeia-pansament, femeia-umăr-de sprijin, umăr-pe-care-să-plângi, femeia-ascultător și femeia-sfătuitor, femeia-brațe-de muncă, femeia-cochilie în brațele căreia dai frâu nebuniei, femeia-carte pe care o deschizi când simți crescând în tine dorința și o închizi cu un sărut de teamă să nu ți-o fure altul, femeia-muzică a sferelor, femeia-stare și visare, femeia-patimă, femeia-ghimpe, intangibilă, mereu provocatoare sau femeia-plictis și amărăciune, instinct și ideal, dor și desfrâu, prostituata sacră care se jertfește pe altarul aceluiași zeu cu vorbă de tunet și privire sălbatică.

Și un „Aer verde, matern”, poemul lui Grigore Vieru, poetul nostru de sânge:

După mamă,
după copii
și după iubită
n-am mai aproape pe nimeni
ca ploaia.
Numai de obrazul mamei
mă lipesc așa
ca de ploaie.
Numai pe copii
îi las să mi se urce așa
în spate.
Și numai cu iubita
mă împletesc în dragoste
așa.
Am sentimentul că dacă orbesc,
aș putea să văd cu stropi de ploaie.
Cu ploaia
aș putea să-mi cânt plaiul
de mi-ar seca graiul.

Ploaie, tu –
Aerul meu verde, matern!
Nu știu alții cum sunt,
dar eu,
Fără tine, mă usuc
ca o foaie.
Toate
cântecele mele neînțelese
sunt rugăciuni pentru ploaie.

Tu poți fi oricum, ea „trebuie” să fie de toate, pentru că așa a rămas de mult timp, o scenă pe care bărbatul își joacă natural toate piesele, câteodată melodrame, poate chiar și vodeviluri, drame, comedii mai mult sau mai puțin inspirate, toate cu un singur spectator care aplaudă până la sfârșit rămas în sală… Numai tragediile se performează cu casa închisă, dar și atunci mai e o speranță, pentru că din toate luptele pe care le duce, femeia nu abandonează decât una, cea mai patetică și imposibil de evitat…

Între Infern și Paradis, ea e drumul pe care-l străbați în linie dreaptă, mereu crescând, mereu visând înainte, mereu învățând și nu există pas înapoi la care să nu se uite cu răbdare îngerească și simțuri ascuțite de mamă-leoaică, gata să te împingă de la spate, orice-ar fi… Ea e femeia-muză, femeia-caracter, femeia-Femeie care nu încetează să fie femeia-copil, și o face cu aceeași grație… pace și nebunie în același ritm de simfonie celestă, nu există una în afara celeilalte, pentru că nu ți-ai dori s-o vezi doar liniștită, te încântă felul ei de a fi furtună și de a se zbate în matca proprie… Până și suferința ei e mult mai colorată decât a ta, mai plină de substanță și de nerv…

Un cântec de leagăn să citim acum, intitulat chiar așa: Lullaby, de T. O. Bobe

Știam că ți-ai vopsit părul.
Dimineața te duceai la servici
și în urechile mele
era numai muzică
de Goran Bregović.

Știam că ți-ai vopsit părul.
Puteai să apari în revista Estetica, pe copertă:
erai frumoasă
ca echilibrul dintre
cerere și ofertă.
Treceai pe bulevardul Pache Protopopescu,
îmbrăcată în deux pieces –
erai doar avantaje,
eram numai exces.

Aș fi dat pentru tine hatișerife:
te-aș fi proclamat
prototipul florilor pictate
de Georgia O’Keeffe.

Știam că ți-ai vopsit părul.
Primăvara era castanie –
suflai în creierul meu
și creierul
se făcea păpădie
și puful
cădea spintecat
ca de brici
de accentele muzicii
lui Goran Bregović.

Tu vezi doar înainte, tu-copilul, tu-adolescentul răzvrătit, tu care ai devenit între timp, sub ochii ei, pater familias… Același suflet zace în toate, chiar dacă forma se schimbă dramatic, în același timp cu ea și răbdarea ta, și privirea ta odată atât de atentă…

Începe să te sâcăie, nu-i așa? Are mereu pretenții, mereu așteaptă un semn de la tine, ar vrea să fie și ea măcar o clipă în centrul atenției, măcar de ziua ei, dar ce clișeu! Și iată, pe zi ce trece parcă se urâțește, și-a pus ochelari, își uită din lucruri sau uită pe unde le-a pus, nici nu mai e așa de veselă ca altădată, azi, de exemplu, o doare spatele și n-a gătit la prânz… a stat o zi întreagă și a citit, iar casa e nerânduită, parcă… a obosit și s-a așezat într-un colț, într-un fotoliu, de unde te privește și așteaptă… are în ochi aceeași privire ca mierea, doar că te întristează răbdarea asta nouă și parcă te ia pe nepregătite… undeva, în sufletul ei, acolo unde a coborât când tu erai absent sau poate doar neatent, valurile s-au răzlețit, întorcând nisipul din afunduri… s-a luptat cu timpul în zadar și răzbunarea lui e cruntă… nu mai e dojană, nu e nici măcar o ceartă și nici măcar de-un plâns nu i-a rămas…

„Femeia este al cincilea anotimp, în care natura se odihneşte, amintindu-şi toate florile primăverii, toate privighetorile verii, toţi strugurii toamnei şi toate ninsorile iernii.”, spunea același Grigore Vieru. Pentru că el are un glas tainic pentru femeie, pe care-l aud numai inițiații…

Dacă-i aduci flori astăzi, o întristezi mai tare poate, pentru că doar ea știe să citească în culorile lor crude semnele ofilirii de peste câteva ceasuri, iar bijuteriile… până și aurul pălește… e patinat, ce-i drept, cu vremea, și strălucirea lui devine un mister abia ghicit, încă seducător, dar nu e decât un răgaz de câteva minute… mai bine să-i aduci o carte, zici, dar e cu scris mărunt și se încruntă la citit…

Mai bine caută-i privirea și spune-i să te strângă în brațe, așa cum o făcea la început și ți-era bine… în brațele tale puternice, nu s-ar simți mai bine, acum când e atât de firavă. Mai spune-i că fiecare vârstă are frumusețea ei și că acum e cea mai frumoasă, așa cum a așteptat o viață… așa cum te-a așteptat o viață.

Vă las aici un vals compus de Anthony Hopkins, e una dintre piesele mele favorite… Cât despre tema femeii, am putea discuta pentru câteva secole, și tot n-am isprăvi, pentru că în lume există câteva miliarde bune de femei, fiecare cu felul ei, cu gândul ei. Mai mult sau mai puțin femei…