deschid ușa soarelui și scriu
numele tău pe prag, casa
sporește în intensitate, o vopsea de aur
îi lingușește pereții, iar ea se înalță asurzitor din
umbre și așchii fulgerătoare, zâmbetul
unui trecător fără cap desenează
îngerii păzitori la fereastre
înebunește de plăcere câinele meu ros de oase,
gardul ușchit din păsări lemnoase.
și gândul dă volumul mai tare
e peste puterea blândeții de-a fi mereu pe picior de plecare
când unul gonește, celălalt
intră în casa de pâslă moale.
numele tău stă scris pe pragul sonor
am obosit, trezește-mă când ajungem venind
elastici, din viitor.
foto tumblr.com
Citește și nimic nou
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.