Din tot ce primește omul în viața lui, iubirea este de departe cea mai prețioasă; pentru că este singura pe care o ia cu el și în același timp, singura care rămâne, atunci când el dispare.  Pentru că ea se naște în fiecare suflet, măcar o dată în viață,  indiferent dacă sufletul acela este secerat mai mereu de sentimente urâte și de păcate. “Nu există suflet, oricât de aspru, care să nu cedeze, mai curând sau mai târziu, în fața dragostei.” (Pierre Corneille)

Sau poate Rebreanu a avut totuși dreptate când scria că deși “Iubirea adevărată nu moare niciodată în sufletul omului, ba îl însoțește și dincolo, până în sânul nemărginirii”, aceasta „nu poate prinde rădăcină în inima mânjită de ură.”  Există oare oameni incapabili să iubească?

Am dat valoare iubirii încă din stadiul de embrion, căci, nu-i așa, prima dragoste adevărată pe care o trăim este pântecul în care o sămânță își caută locul perfect pentru încolțire, pentru creștere, pentru însuflețire… “Iubirea este suprema lege a universului: lege misterioasă care guvernează și orânduiește totul, de la atomul neînsuflețit până la ființele raționale: de la ea pleacă și spre ea converg, ca spre un centru de irezistibilă atracție, toate gîndurile și acțiunile noastre.” scria Gustavo Adolfo Becquer (1836-1870), un poet spaniol din secolul al XIX-lea aparținând curentului literar al romantismului. Să fie EA cea care chiar „miscă soarele și celelalte stele”, așa cum a lăsat scris cel mai mare scriitor european din Evul Mediu, autor al „Divinei Comedii”, Dante Alighieri? Să fie iubirea aceasta și matematică și fizică și chimie? Pentru că, în mod cert, ea este literatură, în toate formele sale. Să fie ea capabilă de o astfel de forță nemărginită cu ajutorul căreia să pună în mișcare întreg Universul?

Din cele mai vechi timpuri se încearcă aflarea sensului iubirii, însă I.L. Caragiale a susținut o idee esențială la acest capitol și anume că „Iubirea n-are nevoie de înțeles.” Și cum să aibă ea nevoie de înțeles, când se naște tocmai din miezul omului și se cere, bătând din palme și zâmbind cu gura până la urechi, doar trăită și simțită?

Nu degeaba s-a scris atât de mult despre iubire și nu degeaba se mai scrie încă  („Poate că au avut dreptate când au pus dragostea în cărți.., se prea poate ca ea să nu poată exista în altă parte. „- William Cuthbert Faulkner); pentru că ea a generat războaie și totodată a adus pacea…pentru că ea a născut familii și vise, materializate, consumate sau platonice, pentru că a construit prietenii veșnice, pentru că ea ne umple de speranță, de poftă de viață,  de frumos, de senin și de etern iar uneori ne îmbolnăvește, reliefând cele mai întunecate părți ale noastre, distrugându-ne pe noi înșine.

Foto> Cristina Horotan

“Iubirea este cea mai mare dintre tristețile umane, deoarece este efortul suprem pe care omul îl încearcă pentru a ieși din singurătatea ființei sale lăuntrice.” (Gabriele d’Annunzio)

De aici și contradicția perenă dintre scrierile marilor literați ai lumii care, reflectând la iubirile din viețile lor, trăite și observate, încearcă mereu o înclinare a balanței spre experiența proprie. Ideile iterate în cele mai cunoscute romane de dragoste din toată lumea sunt contradictorii, cu sentimente și emoții nimicitoare, un du-te – vino continuu, un zbucium istovitor în mintea personajelor care vor  – dar n-au curaj, care văd –  dar trăiesc cu teama respingerii, care simt – dar încearcă să se convingă că doar li se pare, care se iubesc dar sunt însetate de răzbunare…

În vreme ce majoritatea romanelor de dragoste vizează un final fericit, să ne întoarcem la sclipitoarea Emily Brönte și la una dintre cele mai frumoase cărți ale literaturii din toate timpurile, „La răscruce de vânturi”, în care mistuitoarea poveste de dragoste dintre Catherine și Heathcliff culminează cu distrugerea reciprocă a acestora. Nebănuite forțe își dau mâna în această monumentală simțire, înnobilată de emoții cutremurător de frumoase și demonizată, pe cealaltă parte, de trăiri bolnave și distructive.

“Iubesc pământul de sub picioarele tale şi aerul de deasupra capului tău şi orice obiect pe care îl atingi şi fiecare vorbă pe care o rosteşti. Iubesc toate privirile tale, toate faptele şi toată făptura, aşa cum eşti.”

„Unicul gând al vieţii mele este el. Dacă totul ar pieri şi n-ar rămâne decât el, eu aş continua să exist; iar dacă totul ar rămâne şi el ar fi nimicit, universul s-ar transforma într-o uriaşă lume străină mie şi mi s-ar părea că nu mai fac parte dintr-însa. Iubirea mea pentru el e asemeni stâncilor eterne de sub pământ: nu prilej de încântare, ci necesitate. Eu sunt El. El e mereu, mereu în mintea mea, nu ca o plăcere, aşa cum nici eu nu sunt o plăcere pentru mine însămi, ci ca propria mea fiinţă.”

„Nu ştiu din ce sunt plămădite sufletele noastre, dar ştiu că al meu şi al lui sunt la fel.”

Paradoxal cum aceste sentimente supreme, înălțătoare, îl pot coborî pe cel care le nutrește atât de jos. „Acum abia îmi arăţi cât ai fost de crudă… crudă şi falsă. De ce m-ai dispreţuit? Nu găsesc nici un cuvânt de mângâiere. Meriţi să suferi. Tu te-ai ucis singură. Da, poţi să mă săruţi şi să plângi, poţi să-mi storci sărutări şi lacrimi: ele te vor arde… te vor condamna. M-ai iubit… atunci cu ce drept m-ai părăsit? Cu ce drept… răspunde-mi…Căci nici suferinţa, nici degradarea, nici moartea, nici Dumnezeu şi nici Satana nu ne-ar fi putut despărţi! Tu, de bunăvoie, ai făcut-o: nu eu ţi-am zdrobit inima… tu ţi-ai zdrobit-o şi zdrobind-o pe-a ta, ai zdrobit-o şi pe-a mea. Pentru mine e şi mai greu, pentru că sunt sănătos. Crezi că vreau să trăiesc? Ce fel de viaţă voi duce dacă tu… Doamne! Ţie ţi-ar plăcea să trăieşti când sufletul ţi-e în mormânt?”

Poate că iubirea nu este decât un segment dintr-un întreg mult prea complex, întreg pe care nu l-a definit nimeni încă. Pentru că acolo unde apare ea, se nasc, complementar și alte sentimente, unele îmbrăcate în frumos iar altele în urât : blândețea, pasiunea, grija pentru celălalt, pe de o parte, iar pe de altă parte monstruoasa gelozie mistuitoare și distructivă, concurența și lupta pentru supremația unui rol de „cineva”.  Or într-o astfel de poezie nu este loc de roluri sociale, așa cum am putut observa în poveștile dureroase de dragoste ale istoriei.

Blândețea și grija pentru celălalt ne umplu de bine, tocmai pentru că astfel ne simțim parte dintr-un întreg, protejați, înțeleși, ascultați, sprijiniți, niciodată singuri. Pasiunea materializează dorința, setea androginică de întoarcere la începuturi, împletirea dintre suflet și trup, somatizarea micilor zburătoare ideatice care ne zguduie carnea și ne învolbură sângele.

Iar gelozia, acest pui de moarte a iubirii, acest cerber care-și cere plata în chinuri maligne ale sufletului, de-a dreptul delirantă afecțiune mistuitoare…nu face decât să transforme ființa așa-zis iubită într-un obiect posedat. Iubirea nu înseamnă proprietate, nu înseamnă posesie. Ea este cea care ne face să ne simțim liberi de orice constrângeri, fericiți cu noi înșine și cu cel de lângă noi, parte dintr-o poveste care ne vine ca o mânușă ce ne încălzește atunci când ne este frig și care ne protejează de razele fierbinți pe arșiță. Căci ce va face un câine în legătoare, în momentul eliberării sale?

Va fugi unde va vedea cu ochii… proprietatea și posesia sunt concepte asociate bunurilor, animalelor și nu oamenilor…ființelor acelora vii, cugetătoare. Constrângerile dure nu fac decât să le alunge, neîncrederea le usucă sufletul, cuvintele grele le însoțesc mereu, peste tot, ca niște pietre de moară legate în jurul gâtului și le secătuiesc de puteri.  „Gelozia e mai mult amor propriu decât amor.” (Francois de La Rochefoucauld) sau, mai bine zis, este progenitura propriei neîncrederi, propriei frustrări și propriei frici.

În iubire nu poate fi vorba decât de împreună. Însă acest împreună capătă conotații numeroase și fiecare aderă la unele sau la altele, însă rareori la aceleași. Orice mecanism funcționează cu mai multe piese; unele sunt piese principale, mai scumpe, mai complicate iar altele sunt complementare, mai ieftine, mai simple. Chiar dacă ne procurăm piesele importante, mecanismul nu poate funcționa în lipsa unei piese nesemnificative, la prima vedere.

La fel ar trebui să funcționeze și iubirea în viața noastră, pentru că ea este, într-adevăr, cea mai mare împlinire a vieții un om. Însă nu este singura. Iar împreună nu îl poate anula niciodată pe eu…pe tu. Iar eu și tu sunt pline de particularități care, deși în parte, cu timpul, se neutralizează, ele nu ajung să se confunde una cu cealaltă. Împreună este întotdeauna compus din eu și tu.

Una peste alta, “Iubirea este arhitectul universului.”(Hesiod) pentru că din orice perspectivă am privi-o, undeva, ceva sau cineva se împreunează cu altceva sau altcineva.

Iar Dumnezeu a creat lumea din iubire, noi ne-am născut din iubire (îmi place să cred că majoritatea dintre noi), Pământul mai trăiește încă, doar pentru că mai există oameni care îl iubesc și care îl protejează….și iubirea este, pe cât de magică, pe atât de ciudată.  Însă oricum ar fi…ea merge cu noi în același timp în care rămâne în urma noastră.