e lângă mine o fată ce
plânge încet
perle de piculină îi crestează obrazul
și dedesubt încep să foșnească
metrouri pline de păsări
înfășurate în sunet
fac plecăciuni
semafoare cu ochi de sfială și zahăr
o macara cântă blues, sus pe scări
copii visători se cațără după piersici de lapte
un licăr e
peste tot
și-un țipăt, dar foarte
departe.
foto sursa
Citește și felul în care ploaia
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
