”O să devin iar dependentă”

Suntem dependenți de anumite engrame de trăire care conțin potențial sursele de împlinire și satisfacție sau liniștire deja experimentate. Nu realizăm, dar orice formă de ”atracție”, chiar de chimie pe care o resimțim se leagă de un tip de experiență a juisării deja trăită, de o configurație a împlinirii care ne e familiară, de un model estetic pe care îl avem întipărit în arhivele propriului potențial erogen.

Ceva provoacă un declic, un reflex pavlovian.

Ce e valabil în cazul declanșării reacției traumatice, mai exact a acelui ”flashback” cu conținut de trăire traumatică, e valabil și în cazul declanșării reacției de atașament adictiv sau de exaltare pasională care produce automat dependență.

Ceva anume, particular pentru fiecare, provoacă fie legătura prin traumă (trauma bond) fie prin ceva analog, dar cu rădăcini într-o stare de satisfacție și împlinire, aș numi asta legătură printr-un fetiș. Acesta poate fi o situație anume sau o stare de lucruri, poate fi o configurație de elemente sensibile, senzoriale întruchipate de un stil, de imaginea cuiva, de un fel de a fi al altuia sau de a un tip de atingere, de miros, de gust, de un climat în care trăiește, de charisma pe care o are, de o anumită tensiune emoțională.

Fetișul e se leagă de anumite forme particulare care absorb un conținut de trăire, benefică, pe care le asociem automat.

Sigur că adicțiile acoperă prăpăstii emoționale sau dureri greu de gestionat, suferințe organice, psihosomatice, că sunt paliative, analgezice precare, dar există și unele care se leagă, dimpotrivă, de o experiență a fericirii (oricât de bizară, de atipică, de instabilă) la care nu putem renunța. Putem fi, teoretic, fericiți și în alte condiții, dar fetișul ne împiedică să explorăm altceva, ne ține captivi, ne blochează deschiderea spre nou și necunoscut.

Aud tot felul de mărturisiri, multe auto-flatante sau cam naive, despre situații ”ideale”, revendicări ale unor condiții favorabile fericirii, dar în realitate prea puțini le susțin sau le pot susține în propriile manifestări, preferințe sau chemări, în sursele de atracție concretă de care fac dovadă. O să o spun mai simplu de atât: nu se face să te plângi de ceva la care consimți sau să invoci un model de bunăstare relațională pe care nu l-ai cunoscut pe pielea ta. Sigur, de departe, cel mai enervant e să asculți jelaniile cuiva care se consideră victimă într-o relație, oricât de maladivă, pe care o frecventează de la sine putere și cumva ”compulsiv”.

Condiționările interioare nu sunt posibile doar prin durere și angoasă și frică, există întotdeauna și beneficii. Ceea ce nu prea își asumă mulți, când e vorba de situații critice și relații nefericite, e tocmai partea atractivă, deci adictivă, ”victimele” nu admit că au și un profit, că e ceva care le convine sau care îi țintuiește în ele și care le suscită mai degrabă dorința și plăcerea decât oroarea. Nu stă nimeni cu altul doar de frică de singurătate sau doar din rațiuni de adaptare, din lipsă de orizont.

Se stă prin puterea traumei, dar și a fetișului, a euforizantului. Fără un sentiment autentic de apartenență, de ”destin”, de coeziune intimă, de complicitate, de atracție față de o esență tare a ființei altuia, nu se poate produce atașamentul. Cât e de vicios e discutabil.

E obositor să tot auzi revendicări infantile ale unei seninătăți imperturbabile, ale unei armonii fără distorsiuni și umbre și convulsii. Istoria cunoscută a cuplului nu e prea încurajatoare și nu prea abundă de modele luminoase. Sigur că există și conviețuire benefică, stabilă. Incontestabil.

Nu îi bănuiesc pe cei care trăiesc în cupluri funcționale că s-ar minți sau că ar trișa, că lucrurile ar sta altfel… Îi bănuiesc însă pe cei care se plâng de captivitatea în relații maligne că refuză, din cauza fricii de a fi dezavuați social, să admită că le convine să se complacă în ele, că ”victimitatea” e doar o cosmetizare a realității.

Nu e nici un paradox în a îți dori ceva ce te face să suferi, pentru că nu e vorba despre asta. Nu îți dorești suferința, ci exact ceea ce pare să o poată contracara, dar ea nu poate fi disociată de beneficiu. În problemele de adicție, arată Gabor Mate, nu partea de auto-distrugere e cheia, ci efectul narcotic, euforizant al ”drogului”.

E revoluție morală ce face el în sensul că arată lucrurile în optica justă. Nu vrea nimeni să își facă rău, toți caută să compenseze o stare critică.

În orice relație problematică, incertă, turbulentă sau marcată de incertitudine, chiar absenteism, există un revers: ești liber să te desprinzi oricând. Ceva te reține. Iar acel ceva are legătură cu efectele narcotizante ale legăturii, cu ceea ce îți ”dă”, iar ce îți dă e întotdeauna mai mult decât ce îți ia.

Primul meu gând, când mi se întâmplă minunea de a regăsi ceea ce ”caut”, acea configurație de elemente cheie, e ”heroină”. ”O să devin iar dependentă” îmi spun. Știu.

Un sentiment al destinului: vreau să trăiesc asta, să fiu aici, acum, în aceste condiții. Cu această ființă particulară și nu cu alta. Nu voi regreta orice ar fi.

De ce e atât de greu, într-o relație inechitabilă, să îți asumi: îl iubesc pe celălalt pentru mine. E nevoia mea! E nevoia mea să mă dedic acestui om și nu altuia.

De ce? Pentru că tirania valorilor dominante face din echitate prilej de inchiziție emoțională?