Felul în care ploaia
spală tot
piețe de flori, dușumele exasperate
viori numai piele și os
burlane răgușite și frânghii
de rufe cu răbdarea întinsă la maxim
felul acesta insistent, aproape duios
alungește, frânge
contururi și mântuie
desparte culorile care n-au fost niciodată-mpreună
însă pe noi ne apropie, picătură
cu picătură,
prin casa fără acoperiș
curge astăzi un râu și se umflă
ca un cearșaf
glorios învelită
năluca iubirii de ieri ne bântuie ne
bate-n corabie cuie.
foto tumblr.com
Citește și floare carnivoră, speranța
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.