Există genul acela de gospodine gălăgioase, eroine, masochiste, victime. Genul acela – și luptă, și luptă, și dă-i și dă-i! Gospodinele acelea care fac din victimizare pedigree-ul femeii pe pământ. Sigur, în afară de acela de a naște!
O femeie fericită și odihnită, în viziunea lor, e o catastrofă! O nenorocire, o rușine!
E imposibil să nu le știți! Ele vă fac mereu să vă simțiți nedemne de aerul pe care îl respirați, fiindcă pe ele le doare veșnic spinarea, sau câte ceva, iar pe voi, nu!
Ele au hemoroizi sau indispoziții cumplite la ciclu, despre care trebuie să știi fiecare amănunt.
Ele au grijă mereu să te informeze cât sunt de balonate, de martire, de cocoșate de muncă, cum le-a crescut lor de dezordonat colesterolul, părul de pe picioare, de care însă n-au timp, și cât de mult le supără pe ele manichiura, parfumul și rujul ostentativ al putorilor. Sau decolteul. Silueta sau coafura ălora care nu fac nimic, doar salate leșinate, supe chioare și bibileală. Ce femeie e aia care nu face tocană cu ulei de trei dește deasupra?
Ele îți flutură eroic pe la nas obrazul peste care nu a trecut niciodată vreun gram de cremă, sau unghiile cu oja plesnită, ca să îți arate că au totuși intense zvâcniri feminine, dar îți spun cu năduf că atâta au frămăntat la aluat, atâta au prăjit la șnițele, atâta au adunat la scame de pe persan, că n-au mai avut energie de nimic. Cine dracu mai are timp de unghii? Doar javrele slăbănoage!
Și apoi așteaptă să le compătimești, să le dai dreptate și să te extaziezi ore în șir de gustul murăturilor, gogoșilor, tocănițelor lor. Să te ții după ele prin casă cu laudele, timp în care ele se luptă cu aspiratorul și te blesteamă că ai călcat pe ciucurii proaspăt pieptănați ai covorului.
Dar mai ales așteaptă să le palpezi umflăturile de la picioare și să le spui că sunt pe moarte. Orice gospodină eroină adoră să audă că e pe moarte. Orice gospodină de gospodină adoră să-și dea duhul frământând un aluat franțuzesc sau tocând cartofi pentru salata a la boeuf. Hai, fie și frecând faianța din baie. Vă rog să nu uitați!
Acestor gospodine le seamănă izbitor cei//cele care simt nevoia să se scuze că stau pe Facebook. Care își flutură cu mândrie raritatea și puținătatea momentelor petrecute aici. ”Mvaaai, dar cine are timp de Facebook? Eu intru foarte rar, mă uit doar la postările culturale și gata, plec!”
Ok, deși văd o lene cosmică, mă duc și eu să mai citesc niște hermeneutică, măcar niște prolegomene la ceva. Poate mai ascult dup’aia niște operetă pe Mezzo. Ba nu, niște jazz, că am și niște chiftele pe foc. Și mai fac și niște părerologie intenso-gravo-încruntato-vizionaro-politică. Să nu ies din trend, deh!
Să avem o săptămână cultă-n cap, vorba nu știu cui, dar nu a mea, zic!
Citiți și Nu aș putea să-ți spun acum „Rămâi”
Născută la începutul sfârșitului, într-un decembrie, 1967. Scrie, la îndemnul profesorilor, de pe la 10 ani și debutează cu poezie la 16 ani ( în Revista Ramuri). Publică foarte rar, cu amânări interminabile, considerând că „mai puțin e mai mult”. De altfel, prima carte îi este publicată în secret de către Tatiana Stepa și poetul Romulus Vulpescu, care îi semnează și prefața (Rănile cuvintelor, editura Semne, 2003). Urmează Rug în octombrie, 2008, Oglinzi – 2015, apoi Oglinzi 2 – Orașul unde tace Dumnezeu, în 2016. Colaborează cu Revista Literatura de azi și alte reviste din țară și străinătate.