Apăi, măi, oameni buni, un lucru-i cert: de foame nu se moare, atâta vreme cât mai există o umbră de agricultor în noi, în genele noastre, de fapt, cât ne stă mâna pe lucru, suntem salvați, să știți. Și, iaca, numai ce dă urzica, ștevia, loboda și alte verdețuri peste noi, moca toate, dacă le culegi cu mâna ta, evident. Trebuie doar să le cunoști și recunoști.
Nu mai zic nimic de alte trufandale, care de-acum încolo se vor tot încăiera pe tarabele din piețe, dându-și coate, care să iasă mai în față, să prindă primele ochiul musteriului; și uite că mă și tem deja, că viața devine prea ușoară dintr-o dată. Drept că, iarna traiul îi o țârucă mai greu, dar numai dacă ai fost greier toată vara, că’ dacă ai fost și omptic de furnică, atunci este fix cum am zis încă de la început.
Să vedeți numa’! Am zis, măi, oare ce să fac de potolit, ce să mai gătesc, adică, veșnica mea întrebare de peste zi și a multora dintre noi și, deodată-mi amintesc că am niște zeamă de varză, destul de veche, uitată de prin Februarie, în balcon (moare de varză, pentru cei cu obârșia de pe la noi).
S-o ținut bine, la ce friguri am avut! Și ce puteam face cu ea, în afară de băut așa, pe inima goală, ca pe apă – că e viață în formă lichidă, vă spun, e plină de vitamine -, ori în loc de murătură, lângă o friptană copioasă, pe care n-o aveam? Păi, puteam s-o folosesc și la acrit o ciorbă sau la fiert cârnații.
Am ales prima variantă, că-i mai spornică. O ciorbiță de “verișoare”, cum zicea pruncu’ mic când era și mai mic. Cum fac eu ciorba de perișoare, acrită cu zeamă de varză? Iac-așa, simplu de tot:
Se ia un os, unul afumat de preferință, (de porc), nu foarte mare, e suficient unul mic, cât să capete fiertura un gust deosebit și se pune într-o oală cu atâta apă, numa’ cât să dea peste el, la foc. Se ține acolo până ce apa clocoteste bine, apoi, se ia osul și se spală, iar apa se aruncă.
În oala bine zvântată se aruncă o ceapă albă, mare, dar nu așa, oricum, ci, tăiată în cât mai multe bucăți mici și se sperie cu niște stropi de ulei de să nu știe ghetoasa ce-o venit peste ea, ploaie ori lapoviță și, pac, se dă iar la foc. Se călește până se aurește, se adaugă niște albitură, un pătrunjel rădăcină, țelină cam cât o felie generoasă de măr, etc, fiecare ce are prin casă. Io, #paresomplă, am avut prostănac de-ăla, (păstârnac) și am mai pus și doua-trei tije de telină, ce le-aveam grijite pentru iarnă în congelator, că doară n-am pus de la mine, ci de la mama, țucu-i mânurile ei.
Să fie, acolo. Mno! Se înghesuie cu toatele în același loc, se amestecă bine cu o lingură de lemn, atâta cât să se obișnuiască bine unele cu altele și cât să nu se ardă, se pune apoi și osul, peste care râșnim un praf, două de piper proaspăt măcinat, sare nu punem, dar adăugăm, în schimb, niște paprică dulce sau iute, după moft și apă până pe la jumătatea oalei. Atenție! Nu se sărează decât la final. Nu știu exact câtă apă se pune și de câți litri să fie oala, pent’că io am unitatea de măsură fixată “la ochi”, adică ochiometric, #ochioshou. Știți cum țintea motanul ăla, din promo-ul de la desenele animate, de pe vremea mea, când fixa șoarecele? Mbun! Așa măsor și io când gătesc: cu un ochi strâns și limba scoasă într-o parte. Pe dreapta!
Le lăsăm pe toate să fiarbă în pace și armonie! Ce paradox. Ori ești fiert, ori în pace, dar știți voi exact ce vreau să zic.
După ce cărnița de pe os se desprinde cu ușurință, adăugăm și perișoarele, din carne tocată condimentată cu toate cele de trebuința, pe care le aveam deja pregătite (găsiți rețeta pe internet). Mai lăsăm să fiarbă, până se schimbă la culoare, – se roșesc precum soacra când își potrivește năframa pe cap -, apoi, probăm pe o farfurioară, cu o furculiță, un rotocol de cărniță de-asta, și dacă se pătrunde ușor cu dinții, atunci e timpul oportun să mai adăugăm niște zarzavat pentru ciorbă (conservă făcută în casă), dacă avem. Iar dacă n-am fost greieri toată vara, cu siguranță că avem. Dacă nu avem la borcan, înseamnă că suntem boieri și avem în cutia cu legume din frigider, prospături: un ardei gras, juma de gogoșar, un ardei iute etc. Le mărunțim și pe acestea și pac, la marea unire cu ele, după principiul “dacă voi nu mă vreți, io vă vreau!” Io am pus zarzavat pregătit de mama, din resturile porghicite de prin grădină, astă toamnă, taman înainte să-și afle sfârșitul de nemaibăgate-n seamă ce erau, de noi, îmbuibații și puțin mai înainte să cadă bruma peste ele. Căci așa-i omu’ gospodar, din toată sămânță se alege cu ceva, dacă vrea…
Unde-am rămas? Am pus zarzavatul? Pus! Așaaa. Mai lăsăm, apoi, încă vreo cinci minute la fiert în formula asta, după care, adăugăm zeama de varză. Un deliciu! Asta are sare “până-i lumea” și hrean, că de-aia stă varza țeapănă. De-aia nu potrivim nici gustul de sare decât atunci când probăm gustul final, fiindcă zeama de varză are destulă. Capisci? Ighen! Perfeto!
Dintr-o dată, amestecul parcă se îmbunătățește văzând cu ochii: textură, culoare, apăi mirosul… de miros nu mai zic nimica nimicuța că ș-așa-i post și mi-i că-l mânii pe Dumnezeu. Doamne, iartă-mă! Dar io cred că am noroc și scap, că-s omu’ păcii și al iubirii, iar Bunuțu’ știe asta și nici nu sudui. Nu sudui pre’ mult… Așa că, Io fată bună mi-s, numa’ că din gură nu prea nu mă poci ținea să nu spun că, mirosul te face să umbli tăt cu nările rășchirate! Au și vai!
Peste toată zarva asta de culori, din oală, din care mai lipsește oblu roșu, revărsărm, fără să ne zgârcim, bulion sau roșii în bulion, musai! Merge și cu pastă de tomate, no, ce să mai zic, dar e ca și când bei bere fără alcool. Bei și nu simți nimica! :)))) Cam nelalocul ei comparația asta, dar atâta s-a putut! Nu, serios, vă rog să folosiți bulion!
Apoi, gata! Gata, dragii mei! Oprim focul și lăsăm “să se ducă aburii pân’ la Dumnezău o țâră”, așa ziceau bunii mei, înainte de a se năpusti cu lingurile peste blide.
Și, după ce odihnitu-s-a fiertura, se aruncă din vârfurile degetelor, frunze verzi tocate, peste toată întinderea aia roșie. Pentru toată suflarea, bune-s frunzele verzi de pătrunjel, însă, “furnicile”, ning o fulguială de frunze de leuștean și credeți-mă că altu-i “saboru’”…
No, opțional, cine vrea, poate să-și pună și un petec de smântână!
