De tot nu ne-am pierdut, dar ca o şoaptă
ne-am dus încet, când ne iubeam mai tare,
mai zbuciumat şi mai a singurare,
ca liniştea strigându-ne din șoaptă
pe sânul nopţii stinse care-a fost.

A vindecare-am ridicat încet 
din fluturi paşii mei cusuţi cu sârmă
spre timpul ce-a lăsat poteci în urma
celui ce-a fost icoana mea dintâi
şi a rămas iubirea mea din urmă 
și-mi va rămâne-aşa până-o să fie
să-mi plângă tei bătrâni la căpătâi.

Nu aş putea să-ţi spun acum „rămâi”,
e plin oraşul de istorii moarte 
şi noi, probabil, suntem azi la fel
-un cimitir curmând sub foi de carte
povestea unei nopţi cu gust rebel –

Ce straniu creşte viaţa amăgirea
şi minte zvonuri de iubiri eterne
în fiecare zvâcnet de pe perne
în fiecare plânset fără rost!…
și totuşi, undeva, ascunse-n luturi
îți cad în sânge vechile săruturi,
îţi muşcă mâna tainic amintirea
din singura iubire unde-ai fost.
În spinii ei, ca frunzele te scuturi…

***

Noi vom fi cândva, pe vremuri,
cam așa, dar în alt fel
zid aceleiași biserici,
turn aceluiași castel,
scrinul unei alte taine
a aceluiași alt trup,
bucuria dintr-o veste,
foamea din același lup,
două tunete-ntr-o ploaie,
doua sâmbete-ntr-o joi,
fi-vom cerbi goniți în roșul
ce se-adună vara-n macii
de pe drum și-n mierea toamnei
din trifoi.

Noi eram, vom fi pe vremuri
cum ne-am fost, cum nu vom fi
ziua din aceeași noapte, 
noaptea din aceeași zi,
miei de zer păscând asfalturi
ale-acelorași câmpii,
nasturi pe aceleași bluze,
dinți de om pe-aceleași buze,
foc în focul din obuze
cam așa, dar în alt fel
zid aceleiași biserici,
turn aceluiași castel,
sfinți în tivul unei robe,
lemn în jarul unei sobe,
lampă într-un vechi bordel.

Citiți și Mai lasă-mi, Doamne, timp, de aceeași autoare…