din scoarța copacilor se prepară pielea de elefant
leagăn cuvintelor inima mea.
prin ele aşa legănate cresc
copaci şi
din ei cad seminţe
astfel se nasc cotropitoarele, invadatorii.
sfârşitul oricărui vis e pădurea
cea mai amarnică iubită, fără ea
trai nu e, dar nici moarte
o port pe tălpile sufletului el
merge în mâini apucând fiece piatră şi
în gât îndesând‑o ca pe‑o neplânsă
lacrimă spune
ce colier porţi tu, inimă?
din scoarţa copacilor se prepară pielea de elefant
de‑aceea doar ei pot purta unele
inimi pe spate
când pleacă.
(în volumul „floare carnivoră, speranța”)
foto tumblr.com
***
momentul unic irepetabil
cu cete de îndrăgostiți e vânat
sulițe din lavandă și zimți de fotografii alb-negru
le scânteiază în dreptul umerilor ei nu mai au
mâini și nici trup iuțeala șterge amănuntele…
Citește și momentul unic irepetabil
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
