Rezonez în mare măsură cu filosofiile antice, mai ales cu școlile presocratice și pitagoreicii și bineințeles cu Aristotel. Dar și cu Epicur.
Fiecare dibuiește sacrul și centrul lumii în altceva, după cum îi e ființa. Eu l-am găsit doar în eros și am crezut mereu, organic, că sensul vieții constă în frumusețea ei. E tema de fond a întregii filosofii grecești antice. Frumusețea hărnește și verticalele și orizontalele, umple toate orizonturile de stare și de sens, unește necesitatea cu virtutea, leagă cele convexe de cele concave, adâncul de înalt, face să fuzioneze spiritul cu materia, e logodna dintre ele.
În cultură am fost mereu în tabăra esteților și a celor care mizează pe lumea aceasta mai presus de altele. Există și în filosofie și în gândirea transcendentală curente senzorialiste. Pe scurt sunt taoistă. Am fost și sunt de partea deiștilor, de asemenea, a celor îndrăgostiți de viață, așa cum e, a celor care realizează că Natura e perfectă.

Cel mai chinuitor pentru mine, în acest secol în care dezmățul raționalist a atins cote maxime, e că nu mai putem vorbi de natură. Nihilismul nu mai contestă acum existența esenței divine, ci pe cea a unei esențe naturale. I-a plasat omului libertatea auto-creației. Existențialismul postula cumva primatul acestei naturi umane asupra drepturilor rațiunii de a inventa orice, acum s-a răsturnat balalanța, natura din noi e la cheremul rațiunii. În Arhipelagul Gulag monstruosul era o creație a gândirii, nu a naturii, natura pătimea schingiuită de bolile și deraierile minții. Torționarilor li s-a atrofiat ceva din sensibilitatea naturală. Criminalii sunt de-naturați, nu lipsiți de logică. Nu somnul rațiunii naște monștri, dacă rațiunea nu are alt reper decât pe ea însăși și nici un punct de sprijin în afara ei. Ceea ce ne blochează elanurile justițiare, resentimentare nu e câtuși de puțin bunul simț cartezian, gândirea sau lipsa de patimă, ci un anumit fel de a ne raporta la viața ca la un miracol și un simț al transcendenței pe care mai ales în stările crepusculare îl avem, chiar când se crapă de ziuă sau se lasă noaptea. Când sufletul cade în prăpastia dintre lumi, i se destramă contururile personale și resimte chestiuni mai adânci și mai îndepărtate decât ceea ce conține creuzetul propriei identități. Asta ne face buni: apartenența la specie, sentimentul că există un cordon între noi și toate celelalte ființe. Asta nu ne împiedică la ceas diurn să fim egoiști, narcisiști, apucați, încrezuți, confruntarea socială ne ascute simțul competiției individuale, e firesc. Dar în twilight zone ne purificăm.  Pavel Florenski scria despre asta.

 

E greu de definit natura răului. Nu l-aș numi cruzime, căci cruzimea e instinct de supraviețuire și dorință de eliberare, act defensiv uneori, cruzimea e naturală, e vitală. Cele mai mari accese de cruzime vin uneori din frustrare și disperare. Nu e nimic de neînțeles. Cel mai tentant ar fi să spunem că e intenția de a provoca suferință și umilințe fără nici un profit, la modul gratuit. Dar acest rău e doar închipuit, mă tem că nu există în realitate. Cei care acționează așa au de fapt un defect congenital și devin psihopați. Nu își dau seama ce fac pentru ca le lipește dimensiunea sensibilă care să le semnaleze suferința produsă. Sau o substanță din creier.

Răul ar fi, după mine, ceea ce e contra-natural, un atac la adresa naturii, un viol al ei. Îmi imaginam și eu, ca orice copil, că am un înger și un demon. Îngerul îmi lua apărarea, demonul e cel care mă acuza. E trivial, sigur. Mai interesant e că demonul îmi sugera alternative. Era acea voce din mine care, pe fond de disperare, îmi spunea că e posibil un compromis. Acela mă ducea de râpă. Eu eram cea compromisă, într-un final, natura mea ieșea mereu șifonată din fiecare încercare de a o modifica. Practic demonul îmi șoptea că aș putea fi altfel, alta, altcineva, altcumva, că m-aș putea bucura de ceea ce, nu atât conștiința, cât ființa mea sensibilă îmi prescria ca fiind nefast și nepotrivit.
”Natura a murit”, aceasta e piatra de încercare a contemporaneității. Ce e de făcut?
Ne aflăm în Simulacra. (vezi cartea lui Beaudrillard). Simulacra e un labirint, dar nu are ieșire, cu cât te apropii de o ieșire posibilă, sistemul generează alte încăperi, alte coridoare. Era un film horror în trei episoade numit CUBUL. O pușcărie fără ieșire. În el trăim.
Salvarea în afara lumii sau mai presus de ea nu mă interesează. E ca și cum am juca un joc fără soluție și ni s-ar cere să ne simțim când vinovați că nu o găsim, deși nu există, când preafericiți că jucăm.

Când aveam și eu studenți le mai aruncam nada și îi lăsam să se amuze cu câte o problemă filosofică. Cel mai ades se încăierau în problema fericirii. După tot ce am trăit am ajuns și eu la concluzia că e imposibil de schițat un model teoretic în domeniu. Fericirea în cazul meu a constat în întrepătrunderea unor variabile imposibil de cuantificat sau de asimilat altor destine… E vorba de o formulă foarte particulară care întrunește multe valori manifeste simultan și e un fapt pur relațional, nu e o performanță individuală, așadar ține de șansa de a întâlni exact ceea ce cauți și de a acționa fără greșeală. E ceva mult prea particular ca să poată fi postulat sau predat teoretic. Și nu e o formulă aplicabilă, e hazard pur…
Unii cred că un anume fel de a gândi sau de a simți atrage conjunctura favorabilă. Vă spun fără rezerve că atunci când mi-a fost dată fericirea eram într-o formă tulbure și destul de chinuită. Întâlnirea aceea care m-a fericit mi-a schimbat într-adevăr toate coordonatele, m-a transformat, totul a fost altfel după. Dar nu înainte. N-am gândit cumva ca s-o provoc sau atrag. N-am făcut nimic special, eram vag mohorâtă și exasperată.
Alții cred că dacă îți dorești imens un lucru și îl ceri proniei cerești se întâmplă. E o tâmpenie, mă scuzați. Femeile care și-au văzut copiii duși la camerele de gazare s-au rugat, au implorat, au cerut și nu li s-a dat. Nu e cazul să ne pierdem vremea argumentând că nu depinde de curățenia inimii sau de calitatea rugăciunii ce se întâmplă în ultimă instanță.
Lao Tzu zice bine că nu e cazul să ne opintim și că atitudinea stoică în fața soartei e cea justă.

 

Înțeleg preabine că fiecare ierarhizează meritele umane după ale sale proprii și valorile după cele pe care le poate sluji, ba chiar face și speculații despre ce e mai pe placul lui Dumnezeu, după cum îi convine. Ce știe el să facă e mai bun decât ce știe altul. Pentru unii credința este literalmente ce au mai de preț.
Pentru alții iubirea e ce au mai de preț. Sau dreapta judecată.Sau înțelepciunea. Sau compasiunea.
De aceea pentru unii Dumnezeu e iubire, pentru alții Judecată, pentru alții Pace sau Libertate sau toate la un loc.
Pentru mine e Forță Vitală și Frumusețe. Frumusețea e starea de îndrăgostire a simțurilor, e o stare prin excelență poetică. Grație. Ea transfigurează tot ce atinge, de la gesturile cele mai simple la formele cele mai complexe de manifestare, senzații, gânduri, stări, contemplație, tot.
Tata trăiește în raiul lui Borges de când îl știu. Doar când face piața mai iese de acolo. Eu sunt pe dos.

Dacă e ceva ce îmi place în toate trei religiile e povestea asociată genezei. Îmi place ideea că raiul e mut sau în orice caz că limbajul paradisiac nu era supus nici unui echivoc. Adam și Eva vorbeau ”aceeași limbă”.
Limbajul trupului și mimicii și gesturilor este și acum unul fără echivoc. 

***

Madona lacrimand

E cât se poate de enervantă pretenția cuiva că ar ști ce gândește ”ORICE” ateu, musulman, buddhist etc sau cum își crește copiii, cum se poartă cu semenii, ce e în sinea lui, cât e de uman sau de dobitoc.

E supărător și faptul că termenul ”ateu” e asimilat celui de ”păgân”. Cei care filosofează, de cele mai multe ori au un simț al sacrului foarte puternic, dar nu se înregimentează, nu se autodefinesc printr-o afiliere religioasă. Dar asta nu înseamnă că ar fi atei. Că nu n-ar avea niciun Dumnezeu.

Poți avea un simț al sacrului și o viziune clară a lui și să fii Immanuel Kant.
Nu au inventat marxiștii secularismul și nici ateismul, să fim demni. Socrate nu era socialist.
Iar figura lui Isus pare a fi mai degrabă una de stânga. Nu m-aș dedulci la așa speculații, evident, zic doar în sensul că m-am cam săturat de maniile conservatorilor locali care blamează ateismul fără nici o bază. Sigur că aici majoritate atrocităților le-au făcut comuniștii la adresa credincioșilor, dar asta nu înseamnă că în lume nu au existat și cruciade și Inchiziție și orori inițiate în numele lui Dumnezeu că nu există talibani, terorism religios și altele.

Partizanatele care sfidează realitatea istorică sunt cam jenante.
A condamna un om în funcție de credința sau necredința lui este o bădărănie și un primitivism. O pildă de incultură crasă. Civilizația a fost ctitorită în egală măsură de religioși și seculari, de laici și de credincioși. Trebuie să îți lipsească din cultura generală circa 3000 de lecturi esențiale ca să îți permiți neobrăzarea de a contesta meritele unora sau altora. E treaba fiecăria cum trăiește în sinea lui și cum își primenește conștiința.
Fudulia în materie de credință e la fel de găunoasă și de penibilă ca și în orice altă privință. Că omul are nevoie de credință e o chestiune fireascaă, dar ea nu este o performanță, nu este demnă de o medalie, nu e un merit. E o nevoie ca toate celelalte.
Disprețul față de necredincioși este esența idolatriei și pildă de totalitarism religios.
Unii nu au credință din motive logice sau afective. Treaba lor. Nu e un păcat, nu îi face cu nimic vinovați față de viață, natură și semeni. Nici măcar față de o instanță divină. Un Dumnezeu care pretinde idolatrie sau închinători nu există. E doar o contradicție în termeni. Noi avem nevoie să ne închinăm, dacă avem, nu El.

Hristos se spune că a venit pentru toți. De aceea nu se justifică pretenția de superioritate morală sau sufletească a unora pe motiv că dau mai des pe la biserică sau respectă canoane. Acolo se duce omul când simte nevoia… dacă simte. Casa Domnului nu e un loc de pelerinaj pentru fuduli, justițiari, apucați, haini, furioși care n-au altă chemare decât să arunce piatra.
Sigur orice fel de păcătos e îndreptățit să caute alinare la biserică, dar nu e bisericosul în măsură să facă pe procurorul Preabunului. Toate marile religii consideră că diavolul e acuzatorul, așa îl numesc: cel care separă.

Citiți și Postmodernismul