Moșu m-a fascinat întotdeauna, pentru că era un bunic pe placul meu. Pe sufletul meu de copil care vrea să trăiască după un anumit cod moral, învățat de la cei mari. Cărunți, înțelepți, frumoși.
În afară de faptul că se trezea la 5 în fiecare dimineață, pe geruri năprasnice, să stea la coadă la lapte și pâine iar dimineața mai avea grijă să facă focul, să încălzească apa, să fiarbă laptele, să hrănească animalele, era un personaj plin de farmec.
Era foarte frumos și fuma ca un boier. La orele amiezii, îi plăcea să se ”relaxeze”, așa zicea. Seara, după ce termina de încins sobele, de rânduit animalele, se așeza pe ”laviță” – o pronunța ardelenește, mieros, lângă cuptor și se lăsa îndemnat: ”Fata moșului, hai să-ți povestesc din război”…
Cum o fi fost în război, am văzut doar în filme. Frigul, când îl vezi la televizor, nu te atinge. Nici lacrimile, nici suferința. Nici gloanțele. Îți dai seama, român de secol 21, stai la Smart TV și te uiți la filme de război, la gura sobei. Nu crezi că unii chiar au fost acolo. Și s-au întors. Cu poveștile lor extraordinare. Cu rănile peste care nu se așterne niciodată liniștea sau praful…. Lecțiile noastre despre viață sunt de material mai perfid ca plasticul, doar trăim într-o altă realitate, nu-i așa? Valori? Se schimbă odată cu anii, cu secolele, sau cu fiecare om în parte? Fiecare cu sine, asta e lecția de astăzi… Trist!
Oamenii ăștia chiar merită să-i ascultăm… dar noi, ce să vezi, suntem prea (mult) preocupați cu ale noastre, epoca noastră a câștigat pariul cu egoismul, nu-i așa? Totul pentru noi, pentru liniștea noastră…
În rest, să ne dea ceilalți, care sunt plătiți pentru asta…. Niciodată, dragii mei….
Câți mai citesc? Câți mai au amintiri?
Ca să ai amintiri, trebuie să fi trăit, într-o viață anteriaoră, o poveste care să-ți rămână în minte, vie ca o rochie verde cu bretele, pierdută pe un front de război imaginat de unii, trăit de alții….
Avea limbariță și îi plăcea să repete aceleași două întâmplări: o explozie în Crimeea, din care a scăpat cu viață, și întâlnirea cu fata în rochie verde…
Nu s-a plâns niciodată de viața dură de combatant, nici de muncă, nici de frig ori de vreo privațiune, nu-mi amintesc să-l fi auzit – în schimb îl incita să retrăiască momentele în care au luat prizonieri de război pe care i-au tratat ca pe niște confrați ”le-am dat țigările mele, fată, și una din bluzele pe care le purtam pe dedesubt, că murea de frig, era și el om, săracul”… mă uitam la el, așa înalt și frumos cum era, impunea respect, dar ascundea sub mantaua de soldat o inimă caldă ca o pâine de casă, cu care îl aștepta maica întotdeauna, și cu care ne-a așteptat și noi să venim la Codlea ani în șir….
Nu prea aveam răbdare la vârsta aceea să ascult până la capăt istorisirea din război și îl zoream mereu să treacă la povestea care îmi stârnea imaginația și mă umplea de visare: ”Fata moșului, era frumoasă, avea niște picioare foarte lungi și niște coapse… era minunată, fata moșului…. și când am luat-o în brațe, i-a căzut breteaua de pe umăr și i-am văzut, pentru o clipă sânii… m-am pierdut cu firea, fata moșului…”.
N-avea nicio problemă să ne povestească de față cu Maica, iar ea nu avea nicio problemă să-l asculte a mia oară, era istoria lui personală și nimeni nu îndrăznea să-i conteste dreptul la propria ierarhie sufletească… rochia verde i-a rămas până în ultima clipă în minte și ochii lui străluceau cu putere, ca și când ar fi răsfrânt luciri din smaraldul cel mai pur.
Vocea lui se netezea și trecea munți și văi în drumul spre ea, sfioasa, care-i îndulcise cu prezența ei fierbinte o lungă seară de concentrare pe frontul din Crimeea. Și m-am gândit că așa-i stă bine unui bărbat, să fie luptător pe toate fronturile, ca un romantic în haină de soldat, pentru că așa e viața asta în care rolul cel mai potrivit e acela în care ești tu însuți, autentic până la lacrimi, dacă așa ai simțit și dacă așa ți-a rămas în suflet…
Mi-e dor de Codlea și de oamenii ei frumoși și buni, acolo e România mea, cu pâine caldă bătută de coajă la Nicușor, cu băieții și fetele ”dintre popa”, cu nunțile și înmormântările care se opreau la câțiva metri de casa noastră, ca să joace hora sau ca să se despartă de lume…, cu Crăciunul care mirosea a cornulețe cu gem și cozonac…
Nu pot decât să închid ochii și îi am pe toți în suflet, și toate sunt ale mele, devenite inimă și sânge care o hrănește. Sau patria sufletească, oricum i-am spune.
Licențiată în Filologie, Andra Tischer trăiește în Sibiu, fiind profesoară de limba și literatura română la Colegiul Național ”Octavian Goga” din Sibiu. A colaborat în cadrul Cercului Literar de la Cluj cu analize critice asupra creațiilor membrilor grupării, publicate în volume antologice, publică poezie în revistele Cenaclul de la Păltiniș, Confluențe.org, Logos și Agape (Timișoara), revista ”Singur” (Târgoviște), Melidonium (Roman, Neamț). Din 2015 până în 2017 a fost Secretar general de redacție la revista online Literatura de Azi. Publică volumul de poezii „Legi nescrise” în aprilie, 2018, la editura Armanis din Sibiu. Convinsă că salvarea ființei umane stă în iubire și în artă, capabilă să transfigureze orice fel de realitate, până și cea mai sordidă, Andra Tischer e o umanistă prin excelență, această vocație fiind cartea de vizită pe care și-a asumat-o tranșant cu fiecare ocazie.
