Cuvintele la modă vin și pleacă. Trăiesc pe picior mare vreme de o generație, două sau trei, apoi, de parcă ar obosi, slăbesc sau dispar. Nu mai prezintă interes. Ca orice modă. Cam ca perciunii lui Elvis.
Cu diferența că, dacă în modă sau în divertisment există posibilitatea reluării prin reinterpretare, nu se întâmplă la fel și în moda lingvistică.
Dintre cuvintele cu vogă colocvială, foarte puține rezistă pe mai multe generații. Mai toate ies din limbă, unele de parcă nici nu au fost (urme ale lor rămân răzlețite în memoria sau în limbajul câtorva, ca un condiment exotic, altele rămân prin limbajul unor personaje). Odată ieșite din modă, multe dintre cuvintele care cândva erau sarea și piperul unei vorbiri dezinhibate nu mai revin.
Unele dispar de parcă nici n-au fost.
Puține sunt cele care supraviețuiesc pe mai multe generații (chiar dacă nu cu aceeași expresivitate).
Bravo lor și limbii (vorbite) cu atât mai bine, pentru că, iată, păstrează un bastard pe care l-a crescut și educat cât să-i fie propriu, în timp ce adoptă un altul, rătăcit de pe alte meleaguri sau din alte registre.
Când supraviețuiește un astfel de cuvânt (care avusese extrem de puține șanse de la început) mi se pare spectaculos. Un astfel de bastard, ca „mișto”, de pildă, merită o vorbă. bună. Venit de unde nici cu gândul nu gândești, adoptat, apoi intens și îndelung frecventat, el nu se dă bătut nici azi.
La momentul intrării lui în vorbire, teoria lui Graur (care-i găsea originea și povestea în expresia ‚mit Stock”) li se părea multora greu de crezut, iar folosirea cuvântului era aproape scandaloasă.
A supraviețuit și nu s-a făcut gaură în cer.
Ce dacă nu e neaoș, îl facem noi să fie, îl adaptăm, îl resemantizăm, vorbă să fie, că are limba mijloace destule.
„Mișto” rezistă șerpește. A intrat pe sub poarta din spatele casei – adică în limbajul argotic –, dar s-a ținut bine și s-a și înjghebenit vârtos trecând în cel colocvial. S-a articulat, și-a făcut plural, pe nesimțite, și-a făcut familie (miștocar, a miștocări, miștocuț etc.), a nășit (a face mișto, a lua la mișto etc.), ce mai, s-a instalat confortabil și nu cred că se mai dă dus.
Și-a făcut loc la masă (cea scundă a limbajului colocvial, da’ e ceva), e în dicționare; în plus, oricând poate fi solicitat pentru servicii literare și hop! ajunge pe scene mai simandicoase (s-au mai văzut cazuri la case mari și foarte mari, cuvinte ca cele rostite în întâlniri pe la hanuri sau când se căra ciubărul cu lapte sau se ara câmpul, apoi ca cele dibuite în flori ale răului sau în răpi și gropi adânci, cele cu bube, mucegaiuri și noroi etc. etc. –, cuvinte de nescris cândva au mișcat condeie și au iscat revoluții).
Cuvântul„mișto” are o vârstă venerabilă, o viață lungă și o gloriolă interesantă, erodată, în timp, de alte cuvinte, ca “beton”, „marfă”, „super”, „cool”… Dar detronat e de un altul, la fel de surprinzător cum fusese și el in tinerețe: ‘blană”.
„Blană” este cuvântul în fața căruia toate celelalte au pălit și au îngeunucheat.
Cu atât mai mult cu cât „blană” se distribuie pe sine în chiar opusul său, știm prea bine că antonimul lui ‚blană” este tot „blană”.
Nu apare atât de frecvent ca varianta pozitivă, dar suficient cât să nu treacă neobservat. Cel mai blană e că nimeni nu se încurcă în blană de bine și blană de rău.
Cred că așa a fost și cu „belea” și cu ‘balamuc”, știm când e de bine și când e de rău, ne descurcăm contextual.
Limba are geniul ei. Iar cea vorbită are și doi îngeri păzitori geniali, poligloți și ghiduși.
De aceea nici măcar o omofonie aiuritoare nu ne poate ‘face cu capu’ ”.