Se trezise cu acelaşi vuiet în urechi. Un vuiet sec, constant, ca mii de fire de nisip curgând la infinit într-o clepsidră. De vreo două zile, soarele apusese în capul ei. Sperase că vuietul o va părăsi peste noapte. Dar, de când soarele îi apusese, acesta o însoţea neîncetat, împreună cu o senzaţie incomodă de dezechilibru. Cu o zi înainte, mergând spre universitate, avu impresia că primăria gotică, dantelată ca o madmoazelă aşteptându-şi peţitori de soi, din Piaţa Mare din Leuven, stătea într-o rână, gata să cadă pe ea.

Se simţea ca puţul din ograda bunicii, cu cumpăna aplecată şi găleata de metal coclit de care bunicul agăţase o potcoavă de fier greoaie ca să se scufunde bine căldarea în apă. O bufni râsul la gândul că acea cumpănă bătrână din mijlocul elegantei pieţe gotice era ea. E drept că noaptea îi fusese lină, în ciuda faptului că băuse cu poftă înainte de culcare un pahar de vin de Sauternes. Pe-al doilea îl părăsise pe masa din bucătărie lângă o bucăţică de Roquefort care-i făcuse gura pungă. Deşi dulce şi parfumat, ştia că vinul o zăpăcea de cap şi-i dădea deşteptarea în miezul nopţii.

Dădu lenjeria de mătase la o parte, se ridică greoi de pe pat şi se îndreptă spre fereastra dormitorului. Făcu loc cu degetele între două lamele ale jaluzelei şi privi afară, în lumina cenuşie, oraşul ce se trezea odată cu ea. Era la fel de strâmb ca în ziua precedentă, cu străzi ca nişte văi înguste, asfaltate, pe care primele maşini se încumetau să curgă stângace la vale. O biciclistă timpurie, cu spatele drept şi fusta ridicată până sus pe şa, cu picioarele robuste descoperite impudic, pedala grăbită să ajungă în cine ştie ce birou anost. Agafia privi după ea cu interesul omului ce se uită după o frunză galbenă, căzătoare, care se desprinde valsând  de pe ramura ei, în timp ce suratele, mii de frunze verzi, se mişcă placide în liniştea luminoasă şi tihnită a verii coapte.

din arhiva personală

Te-am chemat să te întreb care este relaţia ta cu soţul meu. Fata se făcu stacojie la faţă la întrebarea aruncată frontal, fără menajamente. Ochii îi străluciră de indignare şi ruşine, dar reuşi să îngaime câteva vorbe despre colegialitate, atenţie, prietenie. Draga mea, problema care se pune e simplă: ori îl faci să dispară din viaţa ta complet, inclusiv din lista ta de prieteni de pe facebook, unde vă hliziţi fără jenă, ori îl iei de bărbat, căci, în cazul în care nu-l elimini definitiv, îi semnezi divorţul cu mâna ta. Eşti dispusă să-ţi petreci restul vieţii cu un bărbat cu treizeci de ani mai în vârstă decât tine?

De ce-şi amintea de scena aceasta derizorie? Trecuseră ani buni de când făcuse ordine în emoţiile ei şi pace cu unele trăiri. Viaţa îi era de mult molcomă, uniformă, ca suprafaţa imperturbabilă a unui lac de munte, pe care doar din când în cand adâncurile îl încreţesc. Relaţia ei cu Frank era acum cât se poate de bună. Ca orice motan în călduri, plictisit de confortul ce i-l oferea căsnicia lor cvasiperfectă, o luase şi el la un moment dat bezmetic prin viaţă şi se aruncase pe prima venită ce îi răspunsese la eforturile pe care le făcea pentru a se face remarcat. Frank, ştia ea bine, era un cuceritor.

Deşi îşi pierduse de mult prospeţimea şi efervescenţa proprii tinerilor bărbaţi, stăpânea arta de a se face îndrăgit de femei chiar şi acum când la colţurile ochilor i se împânzeaua generoase labele gâştei şi când trupu-i fusese părăsit de mult de zvelteţea primilor patruzeci de ani.

Dar în dimineaţa aceasta ploioasă şi aplecată ca o cumpănă, fata aceea necoaptă îi apărea dezarticulat în minte, în zgomotul surd şi plin din capul ei. Alungă imaginea ca pe o muscă obraznică. Trase pe ea halatul de casă. Îi simţi mângâierea uşoară de mătase pe pielea caldă de somn şi un fior o străbătu în tot corpul. La bucătărie, goli paharul de vin în chiuvetă, făcu ordine pe masă şi îşi pregăti cafeaua. Sforăitul domestic, bonom, al cafetierei o binedispuse, ca în fiecare dimineaţă.

Nările îi fremătară când simţi primele arome ale cafelei braziliene. Băgă în gură bucăţica de Roquefort rămasă din ajun pe o farfurioară şi-şi înjură în gând papilele gustative care ţipară isterice în contact cu ascuţimea brânzei. Mătură cu mâna enervată masa şi dădu din greşeală peste ceaşca de cafea pe jumătate băută a lui Frank, care plecase deja la institut. Programul său de muncă începea întotdeauna foarte devreme – îi lăsase un mesaj pe o bucată uzată de şerveţel: O zi bună, draga mea. Te pup.  Ceaşca căzu pe gresie şi se făcu ţăndări. Picăturile maronii de cafea se răspândiră dezordonat pe albeaţa pardoselii – ochiuri băltoase, tremurând neglijente. Agafia se enervă. Dădu să ia din debaraua de lângă bucătărie mopul ca să cureţe gresia. Nu ajunse bine la uşă, că simţi cum bucătăria curge la vale cu tot cu ea. Se dezechilibră şi căzu printre cioburi, lângă broboanele grase şi cafenii.

Se ridică. Halatul de casă roz, din mătase, i se răsucise pe trup. Capul îi vuia. Bucătăria curgea mai departe, cu tot cu ea şi i se descompunea în priviri ca într-un caleidoscop. Se sprijini de perete. Făcu doi paşi scrântiţi spre scaunul din faţa ei. Îi fu teamă să se lase în jos. Care era distanţa reală până la el? Urechea în care vuietul i se instalase de două zile o trăgea pe-o parte. Capul îi era greau precum căldarea plină de apă de la puţul din curtea bunicilor. Se lasă să cadă în neştire pe scaun. Trase aer în piep. Să-i dea telefon lui Frank? Şi el ce să-i facă de la institut, unde probabil începuse deja dansul printre microscoape? Ar fi fost ca atunci când se rătăcise cu maşina printre lanurile de rapiţă din Valonia, când, părăsită de GPS, încerca să găsească ajutor la Frank, care era plecat cu o delegaţie în Argentina. M-am rătăcit, sunt în Valonia cu maşina pe un câmp. Vai, dragă! Şi eu cum pot să te ajut din America de Sud?  Dăduse şi ea, aşa … într-o doară, la neputinţă, telefon singurului om care-i stătea alături, necondiţionat, în orice situaţie grea.

Frank o iubea. Stângaci, greşit uneori, alteori egoist. Dar o iubea. În el avea toată baza. Timpul trecuse peste ei, împreună. Serile, oprindu-se din vreo discuţie despre ziua ce tocmai trecuse ori în faţa televizorului, uitându-se la vreun episod din Inspector Morse, îşi numărau, mai în glumă, mai în serios, ridurile şi firele de păr alb. Se întristau şi deveneau nostalgici la câte-o piesă din tinereţe. Dar se făceau că nu observă oglinzile de apă, jucându-le în ochi. Le sticleau ochii după tinereţe amândurora şi se consolau tachinându-se sarcastic: Plodinîkî, odată am fost şi noi tineri şi frumoşi… Acum suntem doar frumoşi.

Now so long, Marianne
It’s time that we began to laugh
And cry and cry and laugh about it all again, o făceau ei în cor de-a Leonard Cohen, doar-doar le-o trece nostalgiile după vremurile senine.

Agafia îşi anunţă şefa: era surmenată de oboseală, va trebui să vadă un medic. După ce se asigură că înţelesese bine acordul şefei, ce venea de departe, ca dintr-un butoi gol, îşi luă ceaşca de cafea din porţelan şi se aşeză în living, pe canapea, în faţa televizorului. Ştirile îi alunecau pe lângă urechi. Îi păru rău de ziua prăduită, mai ales că azi era zi de supă – mergea în fiecare miercuri, în pauză, cu colegele la un restaurant pentru a lua prânzul.

Ce avea să facă acasă o zi întreagă singură? O să citească şi o să se odihnească, îşi zise. La cincizeci de ani, un popas printre zile ameţitoare de muncă era ca o briză de aer proaspăt într-un port îmbâcsit de miros de peşte împuţit. Puse mâna pe Viaţa cea nouă a lui Pamuk. Îşi puse un jazz uşor – Deep as love al lui Tord Gustavsen, se întoarse la bibliotecă, repuse pe raft Viaţa cea nouă şi luă o carte pentru copii, cu desene sublime – The Tale of Peter Rabbit, de Beatrix Potter…

O zi în care nimic nu se va întâmpla!, gândi din nou liniştită şi adormi pe canapea.

Pe Nicoleta Beraru o găsiți și aici.