Cred că ce ți s-a întâmplat ție a fost pentru că la 24 de ani, cât avea mama ta pe-atunci, citise multe romane lacrimogene, cu happy-end. Ori poate pentru că avea un simț al umorului mai aparte. Erai un copil temător și te simțeai foarte legat de ea, pentru că era singura care stătea acasă, să aibă grijă de tine. O dată pe an venea la voi sora ei mai mare, mătușa Didi. Aceasta era, de fapt, ființa pe care o iubeai cel mai mult. Didi nu se supăra pe tine niciodată și venea să te ia la ea, la Brăila, după ce se lupta pentru asta cu tatăl tău, cu multe zile înainte de plecare.
– Ce să caute copilul la Brăila?, tuna și fulgera el, de cum se întorcea de la cazarmă, în timp ce-și scotea în hol cizmele lucioase, din piele. Apoi pleca la el în cameră, trântind ușa, să se dezbrace de hainele kaki și să se culce.
Didi dormea în camera ta, așa că o auzeai noaptea cum plânge din pricina lui, pentru că nu-ți dădea voie să pleci cu ea.
– Măi, Vlăduț, măi, te întreba el, când situația în casă devenea de nesuportat, vrei tu mult, dar mult de tot, să pleci la Brăila? Spune! Bine, atunci, dacă vrei tu asta, o să te duci, tăticule! Dar numai dacă vrei foarte mult.
Tu dădeai din căpșor cu convingere, de mai multe ori, ca să te lase, cu gândul la mirosul gării și la sirena locomotivei cu vagoane. Pe urmă, toată lumea era a voastră, a ta și a lui Didi.
Acolo, la Brăila, Didi te ducea la bâlci, unde unchiul Tachi, îți dădea prin geamul prăvăliei bragă și covrigi calzi, înșirați pe-o sfoară. Apoi la fotograf, să-ți facă poza anuală, să se vadă cât ai mai crescut de anul trecut. Duminica erați neapărat în vizită la unchiul Vasilică, care se interna periodic la dezalcoolizare. Nu-i vorbă, că la el ajungeai oricum. Când nu era la spital, Didi te ducea la el, la frizerie, să te tundă. Desigur că acolo nu era la fel de frumos ca la dezalcoolizare. Dar nenea Vasilică era mult mai vesel când se afla la frizerie, și te făcea să râzi când te gâdila cu pămătuful, ca să-ndepărteze firele tunse. Didi spunea că în tinerețe fusese prizonier la ruși și, spre deosebire de alții, se-ntorsese abia după doi ani de la terminarea războiului. Toți fuseseră surprinși când reapăruse, îl crezuseră mort. Dar el scăpase de-acolo întreg, pentru că știuse să le cânte frumos bolșevicilor, în timp ce-i tundea și, la sfârșit, să-i gâdile cu pămătuful.
După ceva timp, venea și maică-ta, să stea cu voi vreo lună, și pe urmă, cu alte plânsete, să te ia înapoi acasă, la București.
Până venea ea, Didi te apăra de celelalte trei verișoare mai mari, mai ales de chioamba de Mia, fata lui nenea Vasilică. Mia se juca cu o coardă, pe care o ținea de-un capăt, și se-nvârtea aplecată, iute ca un titirez, coarda aceea rotindu-se razant cu solul. Când lua viteză, se dădea mai spre tine, doar-doar te-o lovi cu capătul liber, care-avea un mâner din lemn. Și când se apropia așa, cu ochii închiși, o auzeai cântând subțirel, pe trei note: „pe cine oi lovi, vina mea n-o fi!”, iar când lemnul acela te lovea și coarda ți se încolăcea pe picioare, țipai, și Didi ieșea îndată din căsuța ei albă, te lua în brațe, îți ștergea lăcrimioarele, apoi o băga în bucătărie pe afurisită, să scoată mai bine codițele de la căpșunile pentru dulceață. La sfârșit, drept ultimă pedeapsă, o dădea afară, și tu scăpai de ea.
Didi rămăsese văduvă de tânără. Se alesese cu o pensie de la răposatul soț, fost șef de gară, și nu-i mai trebuise căsătorie. Copii n-au fost să fie, iar dintre nepoți, doar pe tine te iubea. Ca pe propriul ei copil.
În curtea spitalului de psihiatrie, unde veneați la unchiul Vasilică, tu, Maala, Didi, maică-ta, cele trei verișoare, ședeați pe bănci și vă distrați, privindu-i pe nebuni, care coborau de pe la alte secții. Unul vorbea singur, altul, cu câte un pom, altul dădea din cap și se lovea peste picior fără noimă, dar cel mai interesant era unul care vă făcea să râdeți cu poftă. Acela venea la bănci, să vă dăscălească.
– India, perora el cu vocea ridicată, este țara cea mai civilizată, doamnelor! Acolo până și leul îți dă bună ziua, girafa îți dă bună ziua, chiar și elefantul îți dă bună ziua! Nu ca aici. La noi, numai moartea îți dă bună ziua…
Maică-ta chicotea și-și dădea coate cu surorile ei, iar verișoarele abia se abțineau să nu pufnească-n râs, să nu le vadă cumva smintitul și să-l înfurie mai rău. Iar tu, care nu mai auziseși de moarte, și credeai că era vorba de un animal politicos de pe la noi, erai vesel, fără să-nțelegi ceva, pentru că veselia lor era molipsitoare.
***
Cu soarele de la amiază care încinge tare pietrele în curte, s-a făcut cald în căsuța albă de paiantă, pe când cafeaua freamătă-n ibric, nerăbdătoare să facă prieteșug cu fumul gros de tutun. După ce-o toarnă-n cești, cele două surori încep un Tabinet, stând la răcoare în bucătărie, fiecare cu țigara-ntre două degete, cu buzele țuguind decizii, la alegerea celei mai potrivite cărți pe care s-o joace. Într-un caiet dictando, se află notate punctele de la Tabinet, Șeptică și Trombon, fiecare partidă cu data în care s-a jucat. Sub pachetele de Litoral și Carpați fără filtru, s-au strâns, de-a lungul timpului, mai multe caiete. O radieră și un creion bine ascuțit completează obiectele trebuitoare acestei îndeletniciri zilnice.
– Dida, ia bagă și tu o pasiență, să-i dea mai repede drumul lui Vasile din spital, și pe urmă alta, să nu-și mai bea ciubucurile când termină la frizerie, în loc să se ducă direct acasă, la nevastă și copil!
Tu, suit pe lada dintre zidul casei și răzorul cu pătrunjel, te joci cuminte cu niște piese colorate din lemn, făcând și refăcând cu mânuțele castelul. Cu ochii, îi aduci pe toți, pe împărat, pe Harap-Alb, pe Cenușăreasă, să trăiască acolo. Din stradă, vocea Babei Cloanța răsună ca o tânguire: „Haini vechi cumpărrr!”, și apoi se depărtează, căci ea nu este invitată la castel. Razele soarelui taie umbra în care stai pe ladă și le împletesc zale aurii străjilor de la castel, dar și veșmânt bogat, cu fir, Ilenei Cosânzene. Firele de praf, suspendate în lumina orbitoare de la amiază, se agită, răscolite de copitele calului, căci Făt-Frumos a pornit la luptă. Deasupra ta, pe cer, trece un avion, și aproape că poți auzi, în liniștea aceea a amiezii, ciripitul pilotului militar care se joacă de-a păsărelele.
Apoi te-ai plictisit să te joci singur și ți-ai amintit că o să mergi la spital, în vizită la nenea Vasilică, să vezi nebunii. Devii nerăbdător, sari de pe ladă și te duci să vezi când o să plecați. Bucătăria e încremenită. Nicio mișcare, niciun zgomot, niciun miros, nimic. Sari ca iepurașul cu cheie.
– Țup, țup, ia uități-vă la mine! Hopa!
Nu-i nimeni în bucătărie, au plecat de-acolo, masa cu mușama e curată, caietele sunt aranjate la muchie, cu guma și creionul ascuțit deasupra. Te gândești că poate s-au ascuns, să vă jucați de-a v-ați ascunselea. Prin ușa crăpată, vezi cum atârnă, de pe marginea recamierului, piciorul grăsun al lui Didi. Papucul de casă e pe dușumea, ceva mai încolo. Tragi amuzat un șut ușii care se dă în lături, descoperindu-le brusc ascunzătoarea, și atunci le vezi pe amândouă trântite pe recamier, cu fața în sus, cu ochii închiși, fără suflare.
– V-am prins! Ce faceți aici?
O muscă bâzâie disperată, între geam și perdea. E singura făptură, în afară de tine, care se mai mișcă. Faci și tu la fel ca ea, bâzâi, sperând să le faci pe cele două să râdă. Dar ele nimic. Nu deschid ochii.
– Didi, mama, mi-i fomică, le strigi, așteptând să-ți dea bunătăți pregătite anume pentru tine. Niciuna nu mișcă. Te simți cum nu te-ai mai simțit niciodată. Deși ești tot tu, viața ta nu mai este aceeași. Fără sunete, fără vorbe, fără mirosuri, fără priviri, fără… Ți se face frică. Fugi afară din cameră, tragi ușa la loc, apoi, cu o ultimă speranță, îți iei avânt din bucătărie și o izbești iar cu piciorul, dar tare de tot, cu ciudă și cu disperare, ca să se lovească cu zgomot de șifonierul din spatele ei. Și ele, în loc să tresară speriate, să sară să te pupe, te lasă așa, oprit în mijlocul camerei, nemaiștiind ce-i de făcut. Te duci lângă ele și începi să tragi cu disperare de-o poală de halat. Pe maică-ta nu poți s-o apuci de mână, că le ține pe amândouă cu degetele întrepătrunse, pe piept. Didi are și ea mâinile pe piept și tace, în loc să-ți spună ceva.
– Mama! Mama, mi-i fomică și vreau la veceu! Didiii!
Apa în care simți că te îneci îți curge pe obraji. Ele rămân parcă neînduplecate, tot fără suflare. Stai lângă recamier și simți că nimic nu mai are niciun rost, odată ce ai pierdut contactul cu oamenii tăi, pentru totdeauna.
Dar deodată, ca la o comandă, femeile se scoală în șezut, se uită una la alta, și pufnesc în râs. Te iau la ele pe recamier, te sărută, te gâdilă sub bărbie, și-ți zic că adineauri s-au prefăcut a fi moarte. Dar nu erau. Și că să nu te sperii, că mai e mult până ce moartea va veni la ele cu adevărat.
***
Ție ți-a fost greu să pierzi contactul cu lumea ta, atunci când ai emigrat. Infinit mai greu decât mie. Luni întregi ne trezeam amândoi noaptea, pentru că tu aveai mereu același coșmar. Așa am aflat și eu de întâmplarea de la Brăila, când ai pierdut același contact pentru prima oară.
În ziua aceea, erai într-atât de tulburat, încât n-ai putut să mănânci nimic, înainte să plecați la spital, deși mai devreme țipaseși că ți-era foame. În curtea spitalului, a apărut iar nebunul, să vă spună despre civilizata Indie, unde toți dau bună ziua, și despre țara noastră, unde numai moartea te salută. Și te-ai gândit atunci că moartea despre care vorbea el tocmai trecuse în după-amiaza aceea pe la voi și, ca să nu se mai întâmple vreodată, ai început să dai bună ziua oricărui om, cunoscut sau nu, pe care-l întâlneai, la fel cum fac leii, girafele și elefanții din India.
Textul face parte din volumul ”Trompa lui Eustachio”, publicată la editura Casa De Pariuri Literare în Noiembrie, 2021
