Îmi amintesc cum călătoream noi trei pe șoseaua spre mare, cu vântul vâjâindu-ne pe la urechi, mama si tata călărind cu hotărâre în stânga mea o motocicletă Java, și cu mine, băgată într-un fel de cochilie pe-o roată, legată de motocicletă, un fel de apendice al ei, care se chema „ataș”, cum astăzi nu mai vezi pe șosele. Părinții mei erau foarte tineri pe atunci, și-aveau mereu chef de dans. Nu-mi dau bine seama cum de-au reușit ei să pătrundă în restaurantul „Albatros”, la Mamaia. Să te așezi la masa unui restaurant din Mamaia era ceva imposibil pe-atunci. Ei nu erau la vreo masă, dar asta nu-i împiedica să intre și să se miște ritmic pe ringul acela frumos de dans, sub cerul înstelat, in timp ce eu mă zbenguiam cu copiii străinilor, singurii instalați la mese. Și tot cădeam, că de-aia țin așa de bine minte pardoseala cu model alb-negru, ovală, făcută din piscoturi mici de piatră. Străinii miroseau a proaspăt, un miros caracteristic, floral. Inconfundabil, mirosul acela venit la noi dintr-o altă lume! Asta a fost de la-nceput ceva ce mă fermeca la ei. Pe lângă asta, mai erau și blonzi cu ochi albaștri și mereu surâzători, spre deosebire de noi, mai ales de tata, un brunet cu fața smeadă și mustăcioară, foarte tânăr pe atunci, căruia i se reproșa mereu că stă încruntat. Putea el oare să sară-ntr-un picior de bucurie, după ce ieșise cu câțiva ani în urmă de la Jilava și nu-și pierduse mai mult decât dinții si pretenția de-a mai candida vreodată la exameul de admitere de la Medicină? Desigur, primise destul de puțin, doar doi ani, pentru un pui de ungur, „uneltitor” contra regimului, aveam eu să aflu mai târziu.
Mult mai târziu, când am emigrat, am aflat și taina acelor miresme care mă făceau să mă simt mai prejos decât ei, fiindcă eu nu miroseam a nimic. Ele proveneau de la hainele înmiresmate pe care le îmbrăcau. Desigur că omenii aceia le spălasera acolo, în străinimea lor, inainte să plece-n vacanță, cu detergenții lor parfumați, cum aveam și eu să folosesc, treizeci de ani mai târziu, de îndată ce voi fi ajuns in Occident, ca să-mi schimb mirosul conform amintirilor mele olfactive. Să devin si eu o Străină, adică. Cea mai arzătoare dorință din copilărie…
Erau mulți cehi și polonezi, și ceva nemți pe-acolo, pe litoralul comunist. „Străinii”! Așa li se zicea lor, pentru că ei reprezentau o categorie de ființe umane aparte, superioară nouă, celorlalți, o categorie tratată cu deosebit respect și admirație. Și asta reieșea nu numai din purtarea noastră cu ei, cât și din faptul că noi știam a vorbi cu ei în chiar limba lor. Și mai reieșea și din discuțiile dintre noi, ceilalți, atunci când vorbeam despre ei.
În vara aceea, a lui ‘68, imi amintesc de bieții cehi. Cum mai fugeau ei acasă la ei din campinguri, speriați, pentru că „intraseră” tancurile rusești în țara lor! O minune la care nici nu indrăznisem să sper s-a întâmplat tot atunci, luându-mă și pe mine pe nepregătite, dar în cu totul alt chip decât pe ei, sărmanii. Cehii au inceput să ne propună să ne vândă corturile și toate echipamentele lor superbe de camping nouă, romanilor, pe nimica toată. La mâna a doua. Nu am înțeles bine cu ce-i ajutau pe ei leii românești obținuți din aceste vânzări; poate că se temeau că nu vor mai putea ajunge sa reintre la ei acasă și poate ar fi ajuns să se refugieze pe la noi prin țară, și i-ar fi prins iarna, fără o lețcaie, nu știu.
Tot ce stiu precis este că din necazul acesta al lor a răsărit, vinovată, bucuria unei fetițe care visase să trăiască și ea în vacanțe la camping, tot la fel ca și ei, străinii… Bineînțeles, dând toți banii pe care-i aveau pentru concediu, mama si tata au cumpărat după multe târguieli, de la o familie de cehi, un cort, împreună cu tot ce mai trebuia unor turiști să locuiască în condiții decente la camping, timp de-o vară. A fost cea mai mare, dar cea mai mare fericire a copilăriei mele, fără nicio exagerare! Nimic din ce cumpăraseră ai mei nu exista pe-atunci în magazinele românești. Cort mare, pătrat, scaune si masă pliantă care se transforma, hocus pocus, într-o valiză, în care, dacă aveai chef, puteai băga scaunele. Oh, si ce mai mândrețe de scaune! Galbene cu dungi portocalii. Reșou cu butelie, lămpi de agățat seara in plafonul cortului, ca să putem juca seara „Trombon” în fața cortului, vase speciale de gătit, cleștișor de apucat oala ca să nu te frigi, farfurii si tacâmuri de plastic… un vis, până și o bărdacă de cauciuc pe care o umpleai cu apă ca să-ți curgă apoi pe cap, învârtind un buton, dacă aveai chef să faci duș, sau măcar să te speli dimineața pe dinți, lângă un copac. O oglindă pentru tata, care se agăța într-un anume chip, ca el să se poată barbieri in natură, și să-și taie mustăciora fără să se-nțepe, trei saltele pneumatice si trei saci de dormit cu fermoare, trusa de farfurii cu tacâmuri într-o valijoară drăguță.
Ce mai, am fost in al nouălea cer cand a fost să locuim la mare în asemenea condiții, în multele veri care-au urmat. Am rămas cu o mare simpatie pentru cehi, în general, iar în particular am tot sperat că acea familie va fi ajuns cu bine la Praga. Din păcate ei nu vor ști niciodata ce fericiți ne-au facut. Aș mai adăuga faptul că eu pe vremea aceea nu o prea aveam cu mâncarea, asta ca să folosesc un eufemism. Mai pe șleau, mâncam numai creierul de la păsări. De aceea eu nu aveam nicio șansă să apar îmbrăcată în rochii sau fuste, ca celelalte fetițe de vârsta mea, ci numai în niște pantaloni de doc albaștri, „pescărești”, să nu mi se vadă picioarele-scobitori. Tata îmi reproșează și astăzi cum îmi bătusem eu joc de tot efortul lor de a procura degeaba găini de pe la ferma din Costinești.
Încântată de noua noastră viață nomadă, acolo, la camping, am început, în sfârșit, să mănânc ca orice copil normal, fripturică de pasăre, și supică, fiindcă-mi plăcea cortul care avea o nisă specială pentru „bucătărie”, și felul cum era înjghebat totul, într-un mod ingenios, astfel ca viața noastră să fie mai aproape de natură. Iar asta ma atrăgea enorm, și mă determina să mănânc cu poftă. Era un fel de joc de-a Robinson Crusoe, în care părinții mei îmi erau tovarăși de joacă, și-și asumau rolurile cu toată seriozitatea. Valiza-masă cu scaunelele ei am găsit-o-n pivniță, la București, în iunie ce-a trecut. Niciunul din celelalte lucruri nu mai existau. Am zărit-o pe-un raft și-apoi n-am mai văzut-o, fiindcă mi se aburiseră ochii. N-am sa fiu în stare s-o arunc niciodată, deși nu mai face trebuință nimănui.
Citiți și Vaccinul sau Despre imunitate, de aceeași autoare.
