Mă încântă simplitatea și ingenuitatea. Când am de-a face cu ceea ce numesc un om ”pur”, mă îndrăgostesc frenetic.
Astă primăvară stăteam pe țărmul unei mări de apus și contemplam un om frumos și simplu, el monologa de vreo oră despre încăierări de familie, eu nu îl puteam urmări, aveam doar acest gând în minte, ”lângă el sunt în centrul lumii”.
În prezența lui, lumea avea din nou un centru, consistență reală. Totul era ca acum câteva milioane de ani. Mai trăisem o singură dată această minune, în prezența cuiva. În ce consta minunea? Dispăruse ecranul, voalul, zidul – de infuzii culturale și supra-personale- care, de când mă știu, se interpune în comunicare între fiecare și fiecare, din prima clipă. Ne atingem prin acest văl, care uneori e vâscos, murdar, plin de praf sau cețuri, de materii sumbre sau resentimentare, mohorât.
Nu pot iubi alt fel de oameni, pur și simplu nu pot. Eu nu sunt ”alternativă”, ”post, post”, nu sunt ”discontinuă”, nu am nevoie să mă ”reinventez” o dată la doi ani, eu sunt aceeași dintotdeauna și nu mă pot schimba. Eu am o natură a mea care rezistă cu încăpățânare oricărei influențe exterioare.
Știam că nu am nici o șansă, dar uneori îmi dă târcoale ispita de a-mi imagina cum ar fi să ne retragem împreună într-un loc sălbatic.
Cred că Gaston Bachelard ar fi exultat să știe secretul a ce am simțit atunci.
Vântul bătea de la miazăzi. Ochii lui, în lumina lămpilor localului, deveniseră de un verde închis.
Nu mă întrebase dacă îmi place Tarkovski sau dacă am citit Neruda. Nu. Nici măcar cu ce mă ocup. Mai toți se ascund ca potârnichile în spatele ecranului. Oricine se apropie de mine cu astfel de întrebări îmi cade în dizgrație. Sunt intoxicată cultural.
Ne cunoșteam de un an și habar n-avea ce fac, ce lucrez, cât câștig. Știa în schimb lucruri pe care nu le știe nici cel mai vechi prieten și care chiar au legătură cu mine, lucruri pe care bărbații sofisticați nu le întreabă niciodată. Există riscul să trebuiasă să îi împlinească apoi, Doamne ferește, femeii o dorință, să îi facă o plăcere. Să o facă să simtă sau să creadă ca e ceva de capul ei, că merită ceva, orice…
Cel mai sigur e să tragi tare cu Derrida și să nu întrebi nimic. Să te faci, în dulcele stil postmodern, că nici tu nici ea nu existați, că nici întâlnirea nu se întâmplă, că totul e semi-virtual, semi-conceptual, semi-nu-se-știe-ce, perfect ambiguu, experimental, exploratoriu, fără consecințe, fără miză. Occidentalul contemporan educat (românii se înscriu) trece totul prin fitre, e un strat de ceață până și peste privirea cu care te dezbracă, totul, în felul său de a fi e cenzurat, măsurat, decantat, anticipat și infestat de proiecții teoretice care distrug nervul percepției directe. Bărbatul occidental te evaluează, te gândește, nu te simte. Doar poeții și artiștii mai simt câte ceva.
Privirea lui nu trebuia să străpungă zece straturi ca să ajungă la mine, vocea lui nu trebuia să treacă prin zeci de ziduri. Fața i se schimba după cum curgea povestea. Nu era nimic trucat la el, nimic discutabil, reversibil, voalat, redundant, contrafăcut, snob, demonstrativ, ”cool”. El e genul de om pur și simplu.
De frumusețe nu mă satur niciodată. De părerea lui X despre ce a spus Y despre ce crede Z despre Derrida sunt sătulă înainte de a o afla.
Sentimentul acela de aievea, de contact viu, neintemediat prin referințe culturale, de întânire în realitate și nu într-o fantasmagorie intelectuală, de lume concretă, mă urmărește mereu.
*****
Citiți și O fiară, de aceeași autoare.
