Nu ai copii, nu ai soț, prietenii tăi își petrec cel mai adesea sărbătorile și vacanțele cu alte cupluri, cu alte familii, prin cine știe ce hoteluri sau stațiuni luxoase. Nu te poți agăța de ei ca o liană. Nu poți merge singură la restaurant, nu e genul tău, te simți stingheră. În noaptea dintre ani, nici atât. Nici nu ar da bine. Lumea, lumea asta care te plânge și te ridică azi în slăvi, te-ar devora și te-ar bârfi fără milă. Că vrei să agăți. Sau că ești a nimănui. Sau orice altceva.

Și-apoi, nici nu ai putea pretinde că ai fi fericită într-o atmosferă căreia nu îi aparții, printre atâtea cupluri cu povești frumoase despre copii și nepoți, cu atâtea femei vânturându-ți pe sub nas telefoanele lor înțesate cu fotografiile fericirii.
Tu ai câțiva câini pe care îi iubești cu frenezie, ai lumea ta cu bucurii mici și liniști mari, poate un pic tristă, ce știm noi, dar esențială și simplă, care începe dincolo de ușa care vrei să rămână închisă.
De Revelion, o să dai drumul la televizor, o să-ți pui un pic de șampanie în cel mai frumos pahar din casă și o să ții câinii aproape, fiindcă se tem de zgomotul petardelor. Dimineața, vei ieși să te plimbi cu ei prin parc.
… Dar viața se sfârșește uneori într-un vis. Nu e vina nimănui. Tu știi asta, Cristina.

Azi, se aruncă anateme, se fac inutile reproșuri: generale, individuale, de grup, de castă, se trag concluzii, se varsă lacrimi, se spun tardive și excesive cuvinte... Se face bilanțul momentelor ei de tristețe și de eșec, i se scormonesc conturile, iubirile și amănuntele, se intră cu bocancii în cele mai intime zone ale vieții acestei femei care a arătat celorlalți doar discreție și finețe. Pentru că totul e de vânzare. Până și moartea face profit.

Viața merge totdeauna mai departe. Iar singurătatea, atât de hulită și de arătată acum cu degetul, nu e totdeauna doar o chestiune de destin potrivnic, e uneori și o alegere. Nu una fericită, desigur, dar preferabilă.Unii o preferă zumzetului și prefăcătoriei absurde din jur. Obosești de oameni. Ți-e mai bine cu tine.
Alteori, singurătatea se poate întâmpla, pur și simplu, așa cum se întâmplă destinul și bătrânețea. Și nici atunci nu e vorba despre vina cuiva. Doar că e, cu adevărat, trist. Însă viața nu e și nu a fost niciodată o carte cu glume.
Dumnezeu să o odihnească pe Cristina!

Citiți și „Noi am vrea să murim fără să existe moarte”