Când eram copil am citit o carte pe care cred că ar merita să o reiau acum: tetralogia lui Lawrence George Durrell, Cvartetul din Alexandria.

M-a urmărit ani în șir o întrebare pe care el a formulat-o foarte frust: e de preferat un adevăr insuportabil unei ficțiuni de înaltă clasă?
Cu timpul am înțeles că nu există răspuns fără echivoc. Fiecare dintre noi preferă adevărul în anumite situații și ficțiunea în altele, chiar și atunci când adevărul nu e decât dureros și ficțiunea e loc comun…

E o cruzime să forțezi pe cineva să se confrunte cu ce nu poate îndura, e limpede.  Iluzia e confortabilă și reconfortantă; interpretările subiective, ficțiunile sunt un paravan al realului, cu efecte analgezice și protectoare de multe ori. Oricine se poate refugia în speranță, în amăgire sau într-o credință prea puțin plauzibilă ca să se țină departe de conștiința unui fapt ”insuportabil”.

Dar adevărul e mai mult decât bun comun: nu e o convenție umană sau o reprezentare colectivă, nu e reprezentare, e ceva incontestabil, care există, dincolo de orice interpretare sau for subiectiv.

Legea gravitației e un adevăr pentru că poate fi probată în orice condiții, nu se mulează pe experiența personală.

Adevărul nu e dependent de stare, de genul, cultura, limba sau rasa celui care îl comunică etc.

Problema menajării cuiva care are o credință e atunci când obiectul acelei credințe se vrea universal. Una să creadă Popeasca în faptul că are o comunicare telepatic-amoroasă cu Ștefan cel Mare și alta e să aibă pretenția că acest fenomen are baze reale. Însă o credință tocmai asta presupune

Una e să creadă Popescu că va atrage prin invocație lozul câștigător și alta e  să înceapă să îi admonesteze pe nefericiții sărăntoci că nu știu ei să își ”atragă” norocul cu puterea gândului, în virtutea credinței sale.

Pledoaria pentru ”credința personală” e un truc, e valabilă doar în teorie, doar ipotetic. În realitate orice credință se vrea împărtășită, nimeni nu se mulțumește cu faptul că o are și că îl reprezintă. E un substituent de adevăr, în sens psihologic. Funcționează ca o monedă de schimb, pretinde să desemneze o realitate, nu se vrea particulară, ci vizează specia, generalul, unviersalul.  Aici e problema. Nu putem menaja sentimentele și subiectivismul cuiva care încearcă să facă din noi prozeliți ai modului în care alege el să fugă de realitate.  Nu putem fi toleranți cu pretenția că trăim cu toții într-un univers inventat și inventariat de credința lui.

De aceea concepul de ”credință personală”, deși e singurul care abordează chestiunea în termeni morali, nu are nici o noimă empiric vorbind… Credința se cere împărtășită, validată, susținută de mai multe foruri subiective, altfel n-are miză. Ca orice construct mental ea se vrea validată, certificată din exterior. Situeaza omul într-o realitate, într-o cosmologie, în relație cu lumea și cu ceilalți.

Adevărul personal sau subiectiv nu poate fi al gândirii, ci doar al trăirii, el există în inefabil și în plan strict emoțional. Și articulat în cuvinte, un adevăr de ordin sensibil – ex. ”mi-e dor” – e incontestabil din afară, deci nu își pierde veridicitatea și unicitatea. E tot defectiv de plural. Nu poate altcineva să spună ce simțim, să confirme sau să infirme. Dar, din momentul în care o interpretare subiectivă a realului e articulată în cuvinte, într-o formulă explicativă sau referitoare la o realitate care poate fi sondată și de alte foruri subiecte, devine și raportabilă la un sistem de referință transpersonal sau suprapersonal. Tot ceea ce implică și gândire și face referire la un corp de lucruri existente dincolo de respectivul for subiectiv, devine susceptibil de investigații critice din exterior.

„Credința” că pămantul e plat nu poate fi considerată ”adevar interior”, ci doar o inepție demnă de azvârlit în tomberonul ideilor greșite. Credința, cu cât e un organism mai complex și cu o doză de inefabil și de trăire transcendentală mai consistentă, cu atât e mai demnă de cultivat și de respectat. Partea personală e în ceea ce o face de necomunicat în cuvinte… Tot ce se exprimă verbal e și poate fi contestat.

Ca să fiu și mai explicită: adevărul este al celor interioare sau al celor exterioare. Dar se supune rigorilor impuse de definiții. Adevărul poate fi al unor chestiuni deopotrivă interioare și inefabile, al unei credințe pe care nimic din exterior sau din aparatul logic nu o pot infirma. O credință, însă, care poate fi dezarticulată imediat pe baze raționale sau în virtutea unor evidențe nu e nici măcar demnă de numele de credință. E doar un angrenaj de inepții sau un focar de stupizenie. Nu merită menajată. Slavă cerului că natura ne-a făcut suficient de bine încât să nu îi fie nimănui vitală aberația.

Trebuie făcute clar aceste distincții: între ficțiunea asumată ca atare, speranța însușită ca speranță, ipoteză, speculație, iluzie, dorință, aspirație și credință.

Dintre toate cea mai susceptibilă de a fi atacată din exterior este cea din urmă, firește, pentru că mizează pe consensualitate și pe o realitate comună asupra căreia au toți drepturi.

Toți avem nevoie de credință și de transcendență, problema e că unii, mai raționali fiind, nu ne putem îmbăta cu apă de ploaie, ne trebuie tărie. Avem nevoie de o credință pe care logica și evidențele să nu o poată demola. Toți avem același drept și la adevăr și la iluzie, doar că unii pot lua mai ușor drept posibil adevăr o chesiune care altora le este evident că e o aberație…

În plus, e de făcut distincția dintre a fi credincios și credul respectiv naiv și ilogic.

În conflictele dintre sceptici și cei dispuși să esoterizeze toate aiurelile, e de înțeles că logica umană va triumfa, spre norocul nostru al tuturor.