Cu toții, mai devreme sau mai târziu, ne lăsăm purtați de aromele îndrăgostirii, apoi începem să proiectăm variantele în care ne-am putea vedea fericiți… pentru unele femei poate fi o „banală” plimbare de mână cu iubitul prin parcul părăsit de viețuitoare, discuțiile lungi ochi în ochi și mână în mână prin cafenele pustiite de ultimii clienți, toată recuzita romantică a începuturilor, care, oricât de stereotipice pot părea, se salvează printr-o savoare de mere verzi. Gustul lor astringent îți rămâne prins de cerul gurii și-ți va trimite stimuli spre creier chiar și atunci când mărului i-au picat toate frunzele.
Nu-mi place cum sună „banal”. Nu de mult timp am înțeles că nu mă pot plimba cu oricine. Plimbările au un anumit protocol discursiv, o coregrafie, un sincronism al cadenței greu de atins cu oricine. E nevoie de un anume mimetism pentru a salva o plimbare de plictisul cronic al întovărășirilor pedestre circumstanțiale. Pentru altele, e sentimentul de liniște pe care ți-l oferă stabilitatea alături de un partener pe care poți conta odată ce te-ai săturat de jocurile seducției.
Diana Nechit
Confortul domestic se confundă adeseori cu durabila iubire, comoditatea și rutina călduță a facturilor achitate și a cămășilor călcate țin locul unei complicități afective și emoționale pe care de cele mai multe ori nu o mai simțim decât în urma lecturii sau a imersiunii totale în somn, vise sau lumi ficționale. Să nu aud despre tandrețea cu care îi pregătești șosetele în timp ce el lucrează sau se delectează în fața ecranului. Și nici despre frenezia erotică ce însoțește curățenia săptămânală.
Calda complicitate a sarcinilor domestice e doar o corvoadă administrativă dacă el nu mai întinde mâna după tine, dacă nu îți mai face complimente prostești și imature. Cele mai frumoase și mai sincere pagini despre femei le-au scris tot bărbații. E minunat un bărbat ce te adoră în timp ce tu cureți morcovii. Sunt bărbați care știu cu exactitate ordinea cremelor pe care le folosești seară de seară, nuanța la vopseaua de păr, care te privesc pe furiș în timp ce îți dai părul după urechi și pot reproduce și peste ani emoția ce au resimțit-o când te-ai pieptănat în fața lor, alții, care au stîngăcii delicioase și imature, dar se scot prin retorică și te conving prin sinceritatea cu care se angajează să învețe cum să folosească complicatul aparat electro-menajer numit femeie.
Alteori e suficient ca cineva să te urmeze în nebunia ta frumoasă și să te prindă atunci când sari fără protecție… Și undeva, dincolo de toate acestea, promisiunea fericirii rămâne suspendată în rotocoalele de fum ce îți filtrează lumina unei dimineți prea reci, în așteptările unor cuvinte prea grele pentru a fi rostite în arealul domestic, sau într-un prezent continuu cu gust de mere verzi.
Ne-au plăcut cuvintele mereu. Și mie și lui. Eu mă agăț mereu de ele, mi le înfășor ca pe niște podoabe pe degete, prin păr, pe umeri și pe gât, mă învălui în ele ca într-un cocon matlasat până uit de mine, el le observă cu respect, ca pe niște adversari redutabili ce trebuie învinși unul câte unul. Le simte toată povara și cu fiecare cuvânt ce i-l smulg își pierde câte o pană din aripile-platoșă, iar eu râd de frica lui și îi iubesc și mai mult tăcerile și copilăriile, nepriceperile și ezitările, esența lui volatilă ce-mi veghează flacăra.
Între noi doi o literatură întreagă crește cuvânt cu cuvânt, iar dincolo de ea e fărâma noastră de viață pur și simplu.
Un articol semnat de Diana Nechit, lector univ. dr. la Universitatea „Lucian Blaga” Sibiu
