Credința nu trebuie justificată

Spune Ernst Cassierer în ”Un eseu despre om: o introducere într-o filozofie a culturii umane”: ”Nu există nici un remediu împotriva acestei inversări a ordinii naturale. Omul nu poate scăpa de propria realizare. El nu poate decât să adopte condițiile propriei sale vieți. Nu trăiește într-un univers care doar fizic, ci și simbolic. Limbajul, mitul, arta și religia fac parte din el. Ele sunt firele variate care împletesc rețeaua simbolică, rețeaua încurcată a experienței umane.

Toate progresele umane în gândire și experiență rafinează și întăresc această plasă. Omul nu mai poate confrunta imediat realitatea; n-o mai poate vedea, așa cum ar fi, față în față. Realitatea fizică pare să se retragă proporțional cu progresul activității simbolice a omului. În loc să se ocupe de lucrurile în sine, acesta conversează într-un anumit sens cu el însuși.

S-a învăluit atât de mult în forme lingvistice, în imagini artistice, în simboluri mitice sau rituri religioase încât nu poate vedea sau ști nimic altceva decât prin interpunerea acestui mediu artificial. Situația sa este aceeași în sfera teoretică ca în sfera practică. Nici aici omul nu trăiește într-o lume cu fapte grele sau în funcție de nevoile și dorințele sale imediate.

Trăiește mai degrabă în mijlocul emoțiilor imaginare, în speranțe și frici, în iluzii și deziluzii, în fanteziile și visele sale. „Ceea ce îl deranjează și îl alarmează”, a spus-o Epictet, „nu sunt lucrurile, ci opiniile și fanteziile sale despre lucruri”.

Religiile, în epoca bronzului, puteau în legătură conștiința și simțirea umană cu tot ce putea fi râvnit sau intuit ca fiind mai presus de ele. Nu era nimic intelectualizat, dilematic, abscons. Ocultizarea ”experienței religioase” e tentativa intelectului contentemporanilor de a recalibra în termeni inteligibili chestiuni pe care tocmai lipsa problematizărilor, a cunoașterii, a gânditului gândirii le făcea posibile.

Religia e ceva mult mai primordial, mai apropiat de natură și de gândirea magico-analogică, de intuiții, de simțirea fundamentală, de instincte, de legătura dintre ființă și mediul natural. Ruptura de acesta duce trăirea religioasă într-o zonă crepusculatră, bântuită de fantome, de doruri fără obiect, de neajunsuri existențiale, de o cronică insuficiență a simțirii. Religia contemporanilor, mai ales a intelectualilor, ajunge să se refere le ceva mult prea mult prea ”trans” și mult prea ”meta”…

Distanța pe care sufletul o resimte în vremurile noastre dureros, copleșitor, față de ”origini”, de ”lumina începutului”, sentimentul răscolitor de ruptură și cădere dintr-un univers primordial, e distanța pusă tocmai de conștiință între experiența vitală și limbaj…

”Căderea” e în limbaj și a limbajului în limbaje. Babilonul nu se înalță spre cerul care acoperă pământul, ci spre ceruri nepământene. ”Meta”-ul intelectualilor e teologie a supraeului freudian, nu e bun de nimic… Instinctul sexual neexprimat, arată maestrul, apare travestit în melancolii devoratoare. Așa și credința raționalistului, a celui dislocat, trashumat și exilat în afara teritoriilor – nu ale propriei ființe ci, mai precis, propriei ființei.

Înaintea marilor monoteisme, aceleași pământuri erau pline de zeități capricioase, războinice, necruțătoare.

Spiritul religios arhaic leagă sufetul de trup și de simțire, nu de intelect. Sigur că acesta a fost motivul pentru care fost anihilat de evoluția conștiinței, după cum era firesc. Intelectul sparge absolut orice cod al simțirii, dărâmă orice templu și orice viziune, dezvrăjește lumea. Umanitatea a tot încercat să recalibreze credințele, să le mențină cât de cât în rezonanță și armonie cu gândirea, dar a eșuat sistematic și de aceea le tot ocultizează conținutul. Nu sunt deloc străină de această tendință.

Credința nu se mai poate sprijini decât pe revelație și inefabil, pe forme de simțire care pot suporta tensiunea dintre agnosticismul de fond al gândirii și absolutismul tot de fond al ființei care își sanctifică iubirile particulare.

Tocmai faptul că religia intelectualilor a ajuns să fie o armă filosofică, o polologhie teologico-fantastică care își schimbă postulatele și principiile mai rapid chiar decât se descurcă guvernul să schimbe legea învățământului, e partea tragică…

Religia intelectualilor e o jucărie postmodernă, e un joc care își schimbă regulile pe măsură ce se desfășoară,iar nostalgia maniheiștilor pătimași e una de cruciați. Mi-e jenă să o spun așa, dar e mult prea evidentă chestiunea. Dezbaterile religioase, toate, încalcă ”prima poruncă”. Nu văd decât idolatrie și patimă la cei care își dispută credințele…

Cine să fie bruta dizgrațioasă, tarată spiritual la care tot ridică ei vocea și ar ridica, de s-ar putea, și piatra? Cine e ”ateul” pe care îl tot infierează? Și unde locuiește el, dacă nu în subsolul propriilor lor îndoieli?

Ernst Cassierer afirmă că religia, în orice context și eră ”pretinde că se află în posesia unui adevăr absolut, dar istoria sa este o istorie a erorilor și ereziilor. Ne oferă promisiunea și perspectiva unei lumi transcendente – cu mult dincolo de limitele experienței noastre umane – și rămâne umană, prea umană”.

Fernando Savater, filosof spaniol contemporan, scrie despre ce mai înseamnă în context postmodern cele zece porunci și șapte păcate. Religia e apanajul culturilor tradiționale, e o strânsă legătură între spiritul religios și continuitate.

Lumea modernă este prin excelență una a rupturilor, a segregărilor și a schimbării, a înnoirii perpetue. Religia conservă, prezervă, asigură sentimentul că existe lucruri primordiale sau eterne. Are dreptate Jordan Peterson spunând că sentimentul religios nu are nevoie de acreditare științifică și de corespondențe cu realitatea congnoscibilă, că se leagă mai degrabă de ceea ce este inefabil și neconsumabil, de o anumită charismă nedegradabilă a investițiilor majore, de valori trăite, dar din păcate mintea însăși nu poate susține paradoxul și asta nu pentru că e prea puternică logica ci pentru că întregul sistem de existență este conceput în termeni meniți să distrugă deopotrivă adâncimile și misterul.

Spiritul religios arhaic e bun pierdut în occident. Nu prea mai e nimic de făcut întru resuscitare. Laicitatea nu strivește cultele, dimpotrivă, e singura ideologice care le lasă să coexiste pașnic, dar le aplatizează, le reduce intensitatea, le ”domesticește” și ”distilează”, le ”primenește”. Fenomenul e firesc: e necesară conviețuirea. Nu se poate trăi în pace dacă fiecare religios consideră că doar el a avut prin revelație acces la Adevăr și ceilalți toți rătăcesc prin cețuri.

Credințele filosofilor sunt fascinante, dar sunt condamnate să se stingă în vacuitate și în virtualitate.

Ce încerc să spun nu e nicidecum că aș fi adepta credinței personalizate, care e atât de tipic modernă și post-modernă sau a sectelor protestante, ci că orice încercare de raționaliza și postula sacralitatea e un reducționism și că reducția e ”chip cioplit”, și mai spun că, dacă ai apucat să te formezi în spirit agnostic, nu poți deveni religios, oricât ai vrea.

Religios devii în copilărie, dacă așa îți e familia, dacă ai bunici la țară, dacă te naști într-o comunitate tradițională din Africa, Asia mică sau mare. Copilul – urban, crescut cu pop-corn la televizor și în fața unui ecran conectat la internet nu poate fi religios, nu are cum.

Iluzia, mai ales a savanților, dar și a pătimașilor care se cred ei înșiși religioși iluzoriu și întrucâtva ilicit, căci, în fapt, tratează religia ca pe o ideologie, este aceea că poți fi convertit, că spiritul religios se educă și învață. Nu, el ține de o anumită orânduire a vieții, vine dintr-un mod de coexistență și conviețuire, el nu e posibil decât în societăți tradiționale.

Nu poți fi religios și să fii nevoit totodată să trăiești într-un mediu profund individualist, în care cuvântul suflet e ”tabu”, în care auzi doar despre competiție, performanțe, provocări, obiective, în care detașarea e lege, în care cultul independenței face ravagii, iar dragostea dintre bărbat și femeie e tratată drept o chestiune desuetă și facultativă, în care ți se cere să fii un brav soldat al unui tip de egoism alienant, în care lupta pentru putere e mai gratificată decât dorința unei femei de a fi soție și mamă.

Nu putem fi, nici să ne străduim, atât de egoiști, de trufași, de parveniți și superficiali, de terre a terre, pragmatici și obsedați de imagine pe cât ne cer vremurile. În mediile laice postmoderne, convingerea mea e că prea puțin contează că se face sau nu religie în școli. Copiii vor sfârși prin a conchide că ”toate acele aiureli antice” sunt depășite de progresul civilizației. Pe bună dreptate. Dacă te-ai născut într-un mediu urban sau hiper-metropolitan n-ai nici o șansă. Credința presupune mai ales un mod de viață, nu un sistem de idei.

Cartea lui Umberto Eco și a cardinalului Carlo Maria Martini ”În ce cred cei care nu cred” nu elucidează problema. Eco vorbește de pe pozițiile unui umanist secular, dar e ateu sadea. Eu vorbesc de pe pozițiile unui agnostic filosof care caută esențe tari și adevărul vieții.

Agnosticismul nu e o alegere, cum nu e nici credința.

Așa zișii religioși care își închipuie că a fi credincios e o alegere sunt marcați de un grad destul de mare de ignoranță, tipic modernă. Libertatea de care se prevalează, culmea, nu e liber arbitru augustinian, ci e una concepută de cei mai dați dracului existențialiști.

Omul nu alege să creadă sau să nu creadă, să înțeleagă sau să nu înțeleagă, să gândească sau să nu gândească. Uneori subconștientul sabotează conștiința cu folos.

Agnosticismul e legat de un mod de viață, de un angrenaj social complex, de gradul de evoluție al conștiinței și de complexitate a cunoașterii și gândirii, de hiper-intelectualismul specific mediilor metropolitane, de era informațională…Nu de afurisiți ce suntem ne-am pomenit sceptici, când e ”atât de simplu” să trăiești în spirit medieval.

Misticismul e și el o capcană, pentru că se manifestă ca formă de pseudo-cunoaștere, or nu de cunoaștere cu miză așa zis ”spirituală” ducem lipsă, ci de o simțire unificatoare, de o ființă a lumii care să ne reconecteze, pe un plan superior celui în care ne dăm în stambă, prin rețea.

Rețeaua de internet e un mimetism jalnic al comuniunii religioase întru acestă ființă a lumii.

Ca și Guenon, acest uimitor sufi, cred că procesul e inevitabil. Nu e nimic condamnabil, orice poziție partizană este din start una perdantă. Nu ne putem opune acestei transformări care ține, ea însăși, de un ciclu natural. Brahmanii vorbesc de kali-yuga.

Din această perspectivă, în polemica pe care o susține cu Jordan Peterson, are mai degrabă dreptate Sam Harris. Și dacă ar fi nevoie de religie, spiritul postmodern o dezintegrează. Omul o avea nostalgia unui univers cu sensuri și valori unitare, în care totul e rostuit, cu sărbători și taine, cu consacrări interioare ale unor întâmplări care devin puncte nodale de destin. Doar nu se mai poate întâmpla așa ceva. Se poate doar în anumite comunități tradiționale, izolate, și mai cu seamă din Africa, America de Sud, Australia, Asia mică sau mare.

Spiritul vremurilor este hotărât anti-mister, este unul căruia nu îi rezistă nici un secret. Trăim sub spectrul unei primejdioase superficialități ale cărei forțe centrifuge spulberă toate aspirațiile ființei intime la forme de trăire simbiotică.

Ceea ce înainte vreme reprezenta un ”împreună” acum e calificat peiorativ drept dependență. Or spiritul religios, în ce are – interiorizat, pur, nepolitic și nejustițiar – creează punți.

Credința mizează pe o realitate comună, pe un împreună ”în cuget și simțire”. Nu e posibilă în condițiile în care norma individualistă pretinde ”originalitate” în orice.

Criza aproape permanentizată de ”identitate” a postmodernilor are, pe de o parte, un substrat organic, real: e, de fapt, sentiment al rupturii de ființa profundă, e durerea de a trăi în exilul raționamentelor oarbe și al relativismelor angoasante, pe de altă parte ea se ”compensează” în falset, prin simularea unei identități de suprafață, printr-o fantasmagorie, iar această falsă ieșire din criză contribuie la amplificarea ei.

Credința, câtă e, cum e, nu trebuie justificată. Are nevoie doar de mărturii, nu de mărturisitori.

Unicul mobil al credinței este, din punctul meu de vedere, faptul că nu putem fi întru totul contemporani cu propria biografie și cu lumea actuală, că nu putem fi întru totul prezenți în planul contingent, că nu putem trăi integral, oricât ne-am strădui, pur intelectual sau pur senzorial sau pur emoțional. Nu putem fi nici doar ”aici și acum”, deconectați, desprinși de trecut și de ficțiune.

Avem nevoie să plăsmuim icoane, așa cum am arunca niște ancore în cețurile devenirii, ca să nu ne simțim complet pierduți. Nu perorațiile teologale, nu misticismul, nu pildele, nu miturile, nu profețiile, nu visele, nu angoasele ne scot din planul realității imediate, ci o anumită proprietate a simțirii, care vine din faptul de a avea memorie. Memoria afectivă produce nostalgie și ecouri, dă o adâncime în plus fiecărei noi experiențe sensibile: ele se se suprapun și se intercalează. Fiecare nouă iubire e cu un grad mai cuprinzătoare, mai intensă, mai profundă decât anterioara.

Pe lângă faptul că ne naștem cu o memorie a strămoșilor incorporată în gene și absorbim ca niște bureți destoinici trăirile și experiențele sufletești ale părinților în primii ani de viață, simțirea însăși refuză cu încăpățânare să încapă în prezentul contingent, în atingerile din planul manifestărilor aparente, ea vine întotdeauna cu un surplus, cu conținuturi -fantomă care se infiltrează în substanța trăirilor prezente. Un melanj tulbure de ficțiune, dorință, neliniște, dor, amintire se strecoară în ce ne e dat să simțim în prezent și suntem nevoiți să trăim simultan pe mai multe planuri, erotismul plenar, și trăit pe viață și pe moarte, fiind singurul care are forța să le unifice.

Viața asta e în sine ceva mai mult decât doar viață.

*

În fiecare dintre noi cineva face raționamentul lui Epicur și cineva slujește, nu un zeu, într-un templu, ci o putere universală.

Spiritul religios, ca trăire pură, e acea gravitație a simțirii, care dă dimensiuni de parabolă și o charismă mitologică investițiilor noastre sufletești, e acel suflu al experiențelor pe care memoria îl captează și transportă în sânge și în gene și îl transmite mai departe… e ceea ce face ca toate ființele și toate lucrurile de care se ating să fie ceva mai mult decât doar ele însele, mai mult decât egale cu sine.

Acestui spirit, însă, nu i se opune ateismul tradițional, i-aș zice, acela de tip heraclitian, socratic și epicurean, aristotelic.

Ateismul antic nu le reneagă zeilor puterile, ci pune la îndoială reprezentările naive despre ei.

Întreaga istorie a ateismului nici nu e altceva decât una a contestațiilor la adresa unor precepte și reprezentări teologice care, chiar din perspectivă religioasă pot cădea sub incidența încălcării primei porunci.

Ateismul e o formă primordială de iconoclasm.

Întrebarea e ce fel de icoane dărâmă. Doar ”chipurile cioplite” în piatră ale animiștilor sau și cele cioplite în sânge?

Singurul motiv pentru care scriu astfel de eseuri este intenția de a dezamorsa bombe și de a arăta că lucrurile nu sunt atât de ușor de tranșat. Cu cât te adâncești mai tare în fenomenul religios, cu atât pare mai greu de etichetat ateismul, care nu e decât umbra lui, care se lățește pe măsură ce și el capătă amploare.