Ce mi se pare că e UMANIST în discursul lui Jordan Peterson este faptul că, într-o lume în care mai toți trag tare cu individualismul,  cu ”sensul vieții e în oglinda din perete”, cu ”do it myself”, cu  ”soluții de viață” și cu ”fericirea e în puterea mea”, cu ”tehnici de a atrage ce îți dorești”  și  alte new-cretinisme, el nu vinde fumuri și sclipici. Nu se face de râs cu promisiuni fără acoperire și nu își bate joc de tragedia condiției umane cum fac ”iluminații” care îi dau bietei conștiințe speranțe deșarte și răspunderea unor chestiuni care nu sunt în puterea ei.

Dimpotrivă, îi recunoaște tragediei existențiale dimensiunile reale. Și pune în legătură libertatea cu responsabilitatea morală, cu puterea de a alege să te sustragi, nu durerii, ci ranchiunii provocate de ea. Creditează omul, mizează pe bunătatea umană.  Pe capacitatea lui de a transcende răul, de a alege să nu se răzbune. Spune:  suferința e absurdă și nedreaptă și inevitabilă. Justiția socială nu ne va ajuta să depășim drama pierderii cuiva drag sau chinul unei boli incurabile etc. Nu detașarea e cheia unei vieți mai bune, iar fericirea nu depinde de noi decât în accepțiunea stoicilor și henoniștilor antici. Sensul vieții este, poate, fericirea, dar nu trebuie să ne pese atât de mult de ea, cât de calitatea morală a existenței proprii. NU calitatea emoțională e cea care ne interesează prioritar.

Cu alte cuvinte, Peterson spune: nu contează atât de mult cum se poartă viața cu noi, cât felul în care ne purtăm cu viața.

Nu egoismul ne va salva și nu indiferența, nu un surplus de nepăsare, ci puterea de a înfrunta și îndura suferința.

Ce poate fi mai umanist de atât?

În mare măsură și virtuțile noastre sunt hărăzite, sunt resurse… Dar alegerea binelui e posibilă, arată Peterson.  Alegem să facem binele indiferent cum ne-a lovit viața, ce ne-a scos în cale, la ce ne-a supus și expus. Iar binele e sacrificiu de sine, nu cult al persoanei proprii.

E destul de deplorabil spectacolul celor care se agață de câte o mistică de import și trag tare cu sofismele transcendentale și în realitate tot ce fac e să-și cultive egoismul și să se conserve în dispreț fobic față de contactele ceva mai puțin superficiale cu semenii și viața.

Peterson trăiește într-o societate în care moartea e un tabu, suferința e ”inamicul public”.

Ura față de implicare și suferință e un trend cultural în occident, iar eu consider că umanismul nu e posibil fără răspundere. Doar cu drepturi și libertăți și revendicări, fără datorii și  răspunderi (dorite, asumate).

Sigur că e o oroare să ni se impună, să fim sacrificați, să aleagă alții pentru noi. Nici nu încape discuție.

Dar un umanism care pune accentul pe victimitate și prosperitate și pe raționalizarea resurselor sociale înaintea strunirii morale a propriei  persoane e unul care cultivă răsfățul.

 

Femeile aleg  sau simt o uriașă presiune viscerală și psihologică să devină mame, iar instinctul matern le sacrifică.  La bărbați e mai complicat, pentru că instinctul e puțin diferit. Sacrificiul masculin e mai rațional.

Am auzit și aberații de genul: femeile aleg să facă copii. Sigur că da, instinctul le poruncește să aleagă. Mintea nu are nici un aport în chestiunea asta. Dacă nu simți chemarea de a fi mamă, vii cu argumente de genul: ”viața e prea grea și nesigură”. Aiurea! Viața e infinit mai ușoară și mai sigură decât era în evul mediu când veneau hoardele migratoare, ciumele etc.

Dacă simți chemarea iarăși nu contează argumentele în care o îmbraci. Faptul că adaugi lenjerie verbală și conceptuală unor trăiri echivalează cu a purta haine. Dar nu hainele fac corpul.

Bărbații din viața mea: tata, iubitul meu, prietenii apropiați sunt oameni ai datoriei. Contează mai puțin ce își doresc cât răspunderea și datoria *auto-impuse, alese.  Ei trăiesc pentru alții.

De aceea mi-e greu să empatizez cu indivizi care își petrec viața pieptănându-și o imagine de sine siliconată, care îți țin predici despre ”suferința care trebuie evitată cu orice preț” și se concentrează cu vitejie doar asupra bunăstării proprii, care țin apologia indiferenței și a alienării, în fond.

E o specie tot mai răspândită. Nici măcar nu mai realizează bine că suntem ființe relaționale, că nu există decât parțial autonomie și independență.  O foarte bună parte din ce e în noi a fost plantat acolo de alții, suntem influențați de nenumărate surse, nu există autonomie, nici interioară, nici exterioară. Există un suflet, tanscendent și unic, poate, dar asta e altă poveste.

Nu suntem decât în manifestare și în relație, nu putem dovedi nimic decât așa. Binele, frumusețea, iubirea, generozitatea nu sunt în sine, ci față de cineva, ele sunt expresii, nu impresii. Sunt acte, nu stări.

***

Jordan Bernt Peterson (n. , Edmonton, Canada[1]) este un psiholog clinician, intelectual și profesor de psihologie în cadrul Universității din Toronto. Specializările sale includ psihopatologia, psihologia socială și psihologia personalității[2], având un interes particular în domeniile psihologiilor religiei și ideologiei.[3]

Peterson a studiat în cadrul Universității din Alberta și Universității McGill. Și-a continuat studiile postdoctorale la McGill între 1991 și 1993, iar apoi a ocupat funcția de lector și mai târziu aceea de conferențiar universitar în departamentul de Psihologie al Universității Harvard. În 1998, s-a mutat înapoi în Canada unde a devenit profesor titular.

Prima sa lucrare, Maps of Meaning: The Architecture of Belief, a fost publicată în 1999. Cartea examina o serie de domenii academice în încercarea de a descrie structura sistemelor de credințe și mituri, rolul acestora în reglementarea emoțiilor, crearea semnificației și motivarea genocidului.[4][5][6] Cea de-a doua carte, 12 Rules for Life: An Antidote to Chaos, a fost publicată în ianuarie 2018.

În 2016, Peterson a realizat câteva videoclipuri pentru canalul său de Youtube în care critica corectitudinea politică și Legea C-16 a guvernului canadian. Perspectivele sale au fost puternic mediatizate în ultima vreme. (wikipedia)

Citiți și Rușinea de a fi fost mințit..